r/amscrisasta • • Dec 08 '21

Eu și restul lumii

20 Upvotes

Sezonul 1. Episodul 1.

Am ajuns pe lume.

Pe la 6 dimineața. După unii. După alții, era cam 6.30. Ma rog, ce contează juma’ de oră intr-o viață de om? Se întâmpla cu mult, mult timp in urmă, într-un oraș foarte, foarte frumos. Adică prin ‘67, toamna, in Bârlad.

Martorii oculari spuneau ca am ieșit greu. Adică au trebuit sa tragă de mine. Încă de atunci eram căpos si incapatinat. Cică aveam capul țuguiat de la travaliu si mi l-a rotunjit moașa. Lipa, lipa ... gata! Numai ca am avut ghinion. Am nimerit o moașa anti talent pentru sculptură. Așa ca mi-a rămas un mic platou asa, mai spre ceafă. In fine, bine ca nu a netezit ce era in interiorul capului.

Mama zicea ca am fost rău de mic. Făceam multa gălăgie, eram agitat, nu dormeam. O pacoste la casa omului. Însă compensam cu ceva : eram hrănaci. Adica mâncău. Nu-mi amintesc, dar o cred pe cuvânt. Am supt la sân până la un an si două luni. Cred ca de aceea îmi place brânza fermentată. Si acuma, dupa atâțea ani, când trec pe lângă raft, pe la “Berlin” sau Lidl , simt asa, o pornire interioară. Si mai iau una din alea, blue, cu mucegai. Cred ca am cumpărat până acum peste o suta. Uneori nu se gasea dar vânzătoarele au învățat lecția. Acum găsesc tot timpul. La Berlin, la Grădină.

Casa noastră era in cartier deal. Sau in Cartier Deal, nu stiu cum se scrie corect. Pe strada F. Engels, mai la vale de sifonaria lui Molenta. Cu diacritică. Parțial paralela cu Tudor Vladimirescu si cu o uliță de scurtătură, care cobora spre oraș, îngusta si permanent ornata cu cite un rahat cu moț. Asta e. Lumina nu prea era dar erau mulți oameni care se intorceau acasă de la schimbul doi.

Casa noastră era una din vălătuci. Adică din lut galben, paie si balega de cal, amestecate cu apa si claditi pe furci din lemn. De multe ori, cind am mai crescut, ma lua bunicul cu el la “vinatoare” de balega de cal, in deal de barieră, către livada. Lutul asta era fantastic. Ținea si cald si racoare. Asa ca renunțam la plapume prin iunie. Avea prispa din lemn, streașina din rondele de brad, cu model, tavan bătut in scândura supusă, cu grinzi aparente. Grinzile alea erau multifuncționale. Puteai atârna pe ele rufele aduse iarna, țepene, de afară, puteai pune ornamente din hârtie grofată de Crăciun sau banane verzi la copt ... când prindeam banane! Asta chiar imi amintesc bine. Era un chin. Sa stai sa te uiți la banane cum se coc vreo trei zile si sa le mănânci in trei minute. In fine, bine ca nu atârna tata acolo cârnați sau slănina. Ar fi fost o mostră de sadism.

Tata era un maramureșan blând si înțelegător. Numai ca a lucrat in mina de argint, in turnătorie, la forjă ... Așa ca avea o palmă ca scândura din gard. O singură dată mi-a atins una in zona dorso-caudală. Anestezie locală totală. Si aia a fost asa, mai in glumă. M-a luat in brațe si s-a jurat ca nu se mai atinge de mine. Mișto! Înseamnă ca urletele si tavalitul pe jos au funcționat. De atunci, tata a delegat genul asta de Corecții mamei si bunicii mele. Mai mult bunicii mele, ca ea o știa cel mai bine pe aia cu “bătaia e ruptă din rai”. Iar la ea chestiile astea cu tavalitul pe jos nu prea țineau. As spune chiar ca dimpotrivă. Asa ca am învățat sa deschid clanța de la poartă in zecimi de secundă.

Mama este o moldoveancă frumoasă. Ca te si miri ce l-a apucat pe un maramureșean sa se stabilească in Barlad. Pai de aia, ca moldovencele sunt cum sunt. In fine, nu a regretat niciodată. Minionă, brunetă ... i-a rupt gura maramureșanului.

Bunicii mei erau de prin apropierea Barladului. Țărani veniți la oraș înainte de razboi. Bunicul a fost polițist de cartier. Avea si vie, si pămînt. Până au venit Comuniștii la putere. Dar asta e altă poveste, mai am până acolo. Bunica mea era aprigă. Iubea pisicile si ma vâna pe mine prin curte in fiecare zi. Avea in permanență o vargă lungă, de salcim. Aveam grijă sa nu se usuce dar in spatele casei era un salcâm. Pe ăla nu aveam cum sa-l fac sa dispară asa ca stocul era plin mereu. La vremea primelor amintiri nu înțelegeam de ce numai eu eram “Caiafa”, “Cataroi împuțit” si de ce “daca ar avea un câine ce am eu in cap, ar turba”! Apoi am înțeles. Nimic nu era in siguranța in curte si pe o raza de zece case cind scăpam afară. Si scăpam destul de des.

Așadar, am văzut lumina lumii si gata, eram la casa mea, cu un frate mai mare, cu doi părinți si doi bunici, un copac bătrân in curte, vreo zece butuci de vită de vie, un beci zidit in cărămida, o buda exterioara cimentată si cu ecou, o armată de pisici, o mahala plina de oportunități si mult timp liber. Printre primele amintiri de care îmi aduc eu aminte (ha,ha) sunt mindirul cu paie pe care dormeam cu bunicul meu si cu doua pisici. Apoi sunetul focului aprins la 5.30 dimineața, duduind in soba cu plită din fontă si cu rola. In fine, desenele de gheață pe ferestrele din lemn, cu sticlă chituita si zavoare la interior. Pe care, mulți ani mai tirziu, scoteam boxele de la magnetofon si puneam Pink Floyd. Tare, ca sa o acoperim pe Marcela Budala ce se rostogolea de peste gard, de la vecinul Arbanas. Dar si asta este o alta poveste, revin la ea mai tirziu, peste vreo 16 ani.

Cam atât deocamdată. Cred ca aveți o imagine destul de clara despre ce urmeaza. Va dau detalii in episoadele următoare. Ma rog, din cât imi amintesc sau mi-au povestit alții. Pentru ca, in anii de grație 60-70-80, lumea a avut ghinionul sa primească si sa găzduiască in sânul ei pe subsemnatul.

Numele meu este Man. Silviu Man


r/amscrisasta • • Dec 08 '21

Era ticăloșilor

20 Upvotes

Prolog

Nu stiu când a început. Poate că odata cu primul om. Sau cu prima crima. Poate au fost mai multe, la rând. Eu am aflat de ea mult mai târziu. Dacă părintele acestei sintagme are dreptate, atunci pentru noi ea a început in 1945. Și cred ca Petrini avea dreptate. Cele mai importante tragedii sunt cele care ating timpul nostru, cât noi trăim și facem umbra pământului. Sute si mii de ani, oamenii, generații întregi, au avut câte o astfel de era. Acum era rândul nostru.

Nu am trăit acele vremuri, de la început. Dar au fost alții care le-au trăit. Și care mi-au povestit. Apoi a venit și rândul meu. Și acele zile, luni și ani chiar le-am trăit. Și le-am simțit. Copil, adolescent, aproape matur. Apoi matur.

1945, anul in care războiul s-a sfârșit. Anul marilor speranțe. Pe strazi, oamenii sărbătoreau. În cele mai multe țări, un imens sentiment de usurare îi făcea pe oameni să danseze, să îmbrățișeze și să sărute străini sau cunoscuți. În sfârșit, noaptea nazistă luase sfârșit. Ce a fost mai rău a trecut. Prețul plătit a fost imens. Cifre cu multe zerouri. Dar iată, a meritat.

Da. Ce a fost mai rău a trecut. Pentru cei mai mulți. Nu și pentru noi. Noi, aici, in România, începeam un nou drum. Dar nu avea sa fie un drum ușor. Scăpasem de naziști. Și de acoliții lor. Dar în locul lor veneau alții. La fel de cinici și brutali. La fel de periculoși. Și care au distrus, in cei mai mulți dintre noi, și restul din ce ne rămăsese : demnitate, credință, iubire. Alături de speranța. Care au sădit noi ciuperci otrăvitoare în sufletul poporului. A celei mai mari părți din el. O molimă roșie de care, iată, nici azi nu am scapat cu adevărat. Malformațiile sufletelor multora, cultivate și moștenite peste ani, încă se văd. Și încă nasc urmași. Ei sunt încă printre noi, ca o boală incurabilă, ereditară. Numai ca acum au alt chip. Care îl ascunde pe cel real. Și adevărat.

Un istoric britanic comenta, intr-un documentar : Nu stiu ce a fost m-au crud, mai fioros și mai nedrept. Regimul lui Hitler sau cel al lui Stalin. Nazismul sau comunismul. Cert este ca pentru Europa de Est a fost de doua ori mai rău. Polonia, Cehia, Bulgaria, România... Înainte nazism, acum comunism. Nu stiu cum rezistă. (Comentariul este din 1974, de aici timpul prezent pentru ultima frază).

Privesc și acum filme și fotografii vechi. Nu privesc numai poza, de la distanță. Privesc detaliile. Chipuri ale unor oameni care credeau că au scapat de ce este mai rău. Oameni care credeau că viața va fi din nou cea de care își aminteau și toti o vor trăi în liniște. Fiecare cu soarta și speranțele lui. Chiar și cu tragediile lui. Bărbați și femei. Țărani, muncitori, studenți, profesori, proprietari sau funcționari. Dar puțini înțelegeau ce avea să vină. Iar cei mai mulți dintre ei aveau să plătească cu viața. Cu pierderea ei sau cu chinurile ei. Cu ani de temnița grea sau ani de umilința. Cu un glonț în ceafa, cu înfometare și tortură sau cu muncă de ocnaș. Era ticăloșilor incepea atunci, acolo. Și avea sa țină mulți ani. Dintre care 22 ... au fost anii mei.

(Va urma)


r/amscrisasta • • Dec 08 '21

Era ticăloșilor

18 Upvotes

Capitolul 1. De ce? Cine?

“Moartea unui om e o tragedie. Moartea a milioane de oameni reprezintă doar o statistica”. Iosif Vissarionovici STALIN

Asta credea cel care a invadat Europa, la “invitația” Germaniei naziste. Și, din momentul in care Armata Roșie a trecut dincolo de hotarele Uniunii Sovietice, multe deja depășite prin acorduri criminale, a devenit limpede care urma să fie soarta țărilor ocupate de sovietici. Într-o discuție privată cu acoliții lui, Stalin ar fi afirmat că “nu mergem acolo [in Europa] ca să plecam de acolo; mergem ca să rămânem acolo”. Când aliații și țările ocupate au înțeles asta, era prea târziu. 100 de divizii de blindate era prea mult pentru orice alianță. Și pe orice front. Mai ales după atâția ani de război. Iar Stalin știa asta.

Antony Beevor scria, in “Berlin. Căderea - 1945” : “ Faptul ca atacul Germaniei naziste asupra Uniunii Sovietice in 1941 adusese comunismul in întreaga Europa Centrală și de Sud-Est - ceea ce toate revoluțiile dintre 1917 și 1921 nu reușiseră sa realizeze - era pentru ei [Aliatii] un fapt de neînțeles.” O scuza penibila pentru America și Anglia. La conferințele de la Teheran și Yalta condițiile puse de Stalin au fost clare și acceptate. Deși Churchill a insistat pe lângă americani pentru o poziție mai ferma și mai putine concesii, el a scris, pe un șervețel de hârtie, procentele influenței sovietice și occidentale in fiecare țara Est-Europeană. Polonia era prima lui grija. Și Grecia. Restul țărilor au fost trecute la subsol. Încă aveau iluzia unui “gentleman agrement”. Însă, când Stalin a instituit blocada Berlinului, si ultimile iluzii s-au năruit. Da. Sovieticii nu au pătruns in Europa ca sa se retragă apoi. Au pătruns ca sa rămâne acolo. Remarca lui Churchill, despre cortina de fier care se lasă peste Europa nu avea decât o valoare literară. Cortina se lăsase de mult.

1 Septembrie 1939. La numai o săptămâna de la semnarea pactului Molotov-Ribbentrop, Germania, Uniunea Sovietica și Slovacia atacă Polonia. A fost un război scurt. Pe 6 Octombrie, Polonia dispărea ca stat de pe harta Europei. Pentru germani era o etapa dintr-un plan. După anexarea Austriei și Regiunii sudete, Cehia era condamnata. Slovacia devenise un stat marioneta. Polonia fusese o țintă clară, motivată de coridorul Dantzig. Dar pentru Stalin, Polonia era un exercițiu. Un test. Care i-a întărit convingerea ca se poate. Din acel moment țările Est-Europene au devenit tințele lui. Un fel de Lebensraum comunist. Ceea ce au și devenit, șase ani mai târziu.

A fost perioada în care România încă avea demnitate. Prin asa-numitul “cap de pod românesc”, guvernul polonez, tezaurul polonez și numeroși membri ai armatei, au reușit sa se salveze și în final să plece in exil. România încă era neutra. Deși in interiorul ei viermele nazist începuse sa roadă. Aveam să ne dezmeticim când sovieticii eu ocupat Basarabia și Bucovina de Nord. Dar atunci era deja mult prea târziu. Rămânea o singura variantă : o alianță monstruoasa. Care ne va pune in prima linie. Și apoi, in ultima.

Ce s-a întâmplat cu Cehoslovacia și Polonia avea sa se repete după război. In 1921 Franța semnează cu Polonia un acord de alianță defensiva. Apoi, in 1924 cu Cehoslovacia, in 1926 cu România iar in 1927 cu Iugoslavia. In 1925 Franța își înnoiește angajamentele fata de Polonia și Cehoslovacia. In 1921 România semnează un tratat de alinată cu Polonia. Mică Antanta (România, Cehoslovacia și Iugoslavia) se definește ca o alianță anti nazista. Britanicii însă rămân sceptici. Și cinici. In 1925, Chamberlain, pe atunci ministrul britanic de externe, afirma ca “asa-numitul Coridor Polonez nu merita oasele nici unui grenadier britanic”. In schimb, mai târziu, îl considera pe Hitler “un om cu care te poți înțelege”. Urmează un adevărat vârtej de acorduri de neagresiune. Polonia cu Uniunea Sovietica, Polinia cu Germania, Franța cu Iugoslavia și Uniunea Sovietica. Și Statele Baltice. Nimeni nu va respecta nici macar un procent din toate promisiunile. Churchill preia funcția de prim ministru și are singura reacție “ferma” când Polonia este atacată, declarând război Germaniei. Însă doar declarativ și ignorând al doilea agresor : Uniunea Sovietica. Deși agresiunea sovieticilor era cel puțin egala și la fel de brutală. 1940, masacrul de la Katyn avea sa o dovedeasca. 22.500 de polonezi, majoritatea ofițeri și soldați, au fost executați și îngropați in pădurea de la Katyn de către Sovietici. Sovieticii nu au fost niciodată judecați pentru crime de război. Aliații, mai ales când câștiga razboaiele, nu se judeca intre ei.

Spuneam că istoria se va repeta. Aceeași actori, o scena noua : Yalta. Deși aveam asigurări clare din partea Aliaților vestici, România devenea o Polonie sacrificată. Și atunci, ca și in cazul Poloniei, nimeni nu a protestat. Și, ca o ironie a istoriei, România a fost singura țara care a respectat angajamentele fata de Polonia, asigurând salvarea guvernului polonez, a tezaurului, a unei părți a armatei, a civililor. Atâți cât au reușit sa scape din încleștarea Sovieto-Germana. Cum spuneam, atunci România încă mai avea demnitate.

Mulți istorici spun ca toate acestea nu puteau fi evitate. Ca oamenii politici vestici au fost înșelați, dezinformați, sau pur și simplu creduli. Este puțin probabil să fi fost așa. Aveau toate informațiile la îndemâna. Știau exact ce urmărește Hitler. Și Stalin. Au recunoscut cu toții, pe rând, mai târziu.

“Un fanatic este cineva care nu poate să-şi schimbe opinia şi nu vrea să schimbe subiectul.” Winston Churchill.

De ce? O întrebare grea. Cine? O întrebare și mai grea. La prima întrebare sunt mai multe răspunsuri. Lebensraum și ideologie dusa la fanatism, de cele mai multe ori. Lasitatea explica alte lucruri. “Safe in my Yard” și “Never again on American soil” au fost cu siguranța unele dintre motive. La a doua întrebare putem pune o lunga listă de nume. Din est și din vest. Însă in 1945 dar mai ales in 1947, pentru noi a fost foarte clar și cine și de ce. Pentru ca, in 1948, la București se ținea deja a doua conferința a Cominform. Era ticăloșilor începuse. Iar ticăloșii erau acolo, toți. Și aveau sa își arate colții. În România, mai mult decât oriunde.


r/amscrisasta • • Jul 13 '15

scurt Au sters totul

18 Upvotes

"Au sters totul."

Asta spunea fara incetare, uitandu-se cand la mine, cand inspre soseaua ce se continua printre dealuri. Plecase in urma cu 45 de minute sa-si duca pisica la veterinar, luand SUV-ul negru si dandu-i blana, ca mai avea putin si inchidea. Eram in casa cand a reaparut claxonand frenetic. A oprit si s-a napustit afara din masina, cazand in genunchi prin praf si bolborosind cele trei cuvinte. Nici dupa ce socul initial a trecut, nu era in stare sa zica altceva, tragandu-ma de camasa, frangandu-si degetele si tinandu-se cu mainile de cap.

Nu parea sa aiba vreo rana. Pisica insa nu mai era in masina si m-am ingrozit gandindu-ma la bietul animal, inchis in cutia de plastic, aruncata cine stie unde pe drum. Alta treaba nu aveam acum, in pizda ma-sii.

[...]

Am inchis bine usa cu cheia, asigurandu-ma ca nu pleaca nicaieri in starea in care e. Ramasese la fereastra, batand cu palmele in geam. Nu mai auzeam ce spune, dar banuiam ca racnea acelasi lucru. Am urcat in SUV, mi-am pus centura si am pornit pe I5, determinat sa recuperez animalul si abia apoi sa aflu ce dracului s-a intamplat. Deja eram nervos si transpirat. Jegul ala de soare imi venea fix in ochi.

[...]

Trecusem in nimic. In spate - drumul de pe care tocmai veneam, orasul, turnul de radio. In fata, soseaua se dizolva in vid, intregul peisaj eliminat pur si simplu, inlocuit de un alb steril si bolnavicios. Simteam pacla alba in fata ochilor. Inainta greu. Am realizat ca pisica nu mai e. Oriunde ar fi abandonat-o, acum nu mai e. Isi stransesera toate obiectele, toata recuzita, si plecasera, lasand in urma nimic.

[...]

Mereu m-am intrebat ce simti. Auzi tot felul de povesti, dar parca tot nu se potriveste cu ceea ce iti inchipui. Multi zic despre o lumina alba. Lumina mea alba imi acapara lumea fara sa se grabeasca. Imi lasa ragaz sa o studiez, sa reflectez. Am incercat sa ma fortez sa-mi vad viata trecand prin fata ochilor. Am vrut sa ma gandesc la ceva profund, semnificativ, un ultim cuvant potrivit cu solemnitatea momentului, dar mojicia gestului imi sugrumase orice gand, lasand in loc o furie surda.

Futu-i in gura... Nu puteau sa ne lase sa ne bucuram nici macar de asta.


r/amscrisasta • • May 10 '17

Scurt Cafenea

16 Upvotes

Când ne-am întâlnit eram într-o cafenea.
Intrasem să m-ascund de grindină și ploi,
Și-acolo-am întâlnit întâi privirea ta.
Afară, pe trotuar, stropi curgeau șiroi.

Când ne-am sărutat eram într-o cafenea.
C-o ceașcă de cafea în față aburind
Așterneam săruturi pe buzele-ți arzând.
Afară, pe trotuar, soarele ardea.

Când ne-am despărțit eram într-o cafenea.
Pereții au păstrat ultimul tău ecou
Și-l țin acum închis precum într-un cavou.
Afară, pe trotuar, lumea se scurgea.

Când te-am revăzut eram la un cinema.
Abia te-am cunoscut, eram așa străini
Că doar ne-am salutat făcând ușor din mâini.
Undeva-ntr-o sală un film nou începea.


r/amscrisasta • • Dec 16 '21

Eu și restul lumii

15 Upvotes

Sezonul 1. Episodul 4. La scoala ... si in vacante (Septembrie 1974 - Iunie 1978 Partea I. La scoala)

Am renuntat la preambul ca deja devenea lung si plictisitor. Certe sunt doua lucruri : am fost “recrutat” in a I-a D, dupa o vizita scurta a invatatorului meu la noi acasa si brusc, viata mea se impartea in doua : scoala si ... halunga!

Mie chiar mi-a placut la scoala. Prieteni noi, teritorii necunoscute, carti ... Daca nu era matematica, eram in stare sa campez in curtea scolii si sa-mi fac temele la lumina focului de tabara. Oricum, vorba mamii : “Poate asa iti mai vine mintea la cap”. Pe dracu! Pai mi-a venit mintea la cap pina am descoperit, impreuna cu Viorel Oancea, magazia de carbuni. Asa jeg ce adunam sub mansete ... nici la zlatari nu vedeai. Si carbuni bricheta pentru bulgareala ... erau berechet. Bineinteles, nu erau ca bulgarii de zapada. Dar era un bun antrenament pentru zilele de iarna cind asteptam fetele sa le bulgarim. Si sa le mozolim. Ce e aia “mozolit” cu zapada? Las’ ca intra fetele si va explica ele. Ce pot sa mai spun este ca acest mozolit, cu zapada, ani mai tirziu, era un foarte bun pretext ca sa ne alunece mina si putin mai jos de clavicula. Dar cu acest subiect ma opresc aici.

A fost o perioada extraordinara in viata mea. Era o perioada extraordinara in toata tara. Anii ‘70 au fost cei mai frumosi din viata multora. Nimeni, nici macar un minut, nu si-a imaginat ce avea sa vina. Dar atunci era bine. Aveam de toate. Alimentara din deal era plina. Imi amintesc de rafturile incarcate cu iepurasi din ciocolata, cutii cu bomboane, conservele si borcanele cu etichete lipite strimb, borcanele alea patrate din care luam stafide la cornet si mirosul de piine rumenita si proaspata, de la raionul din dreapta, cum intrai. Acolo unde tata lua un sfert de piine intermediara si o suta cinzeci de costita afumata, la pachet. Dar cel mai important era chioscul cu inghetata din coltul strazii. Cum o luai in jos de pe strada cimitirului catre bariera. Bai baietilor! Mai fetelor! Inghetata cu vanilie, in borcan din plastic cu lingurite! Sa te ineci cu pofta-n git! 3 lei bucata. Din momentul acela, toate rugaciunile catre parinti aveau un pret nou : 3 lei. Alaturi de 8 lei masinuta din plastic cu cabina rosie si roti negre, 4.50 lei pistolul de “cauboy” din plastic si, ocazional, tot 4.50 lei biletul la Cinema Victoria. Asa buget ... nu mai vazusem pina atunci. Numai ca la fiecare “rectificare” mama punea pe lista numai o parte dintre ele. Eram departe de perioada cind in virf de cheltuiala puneam Cinema! Inghetata era mai la indemina si oricum Mannix mai avea pina sa se termine.

Interesant era altceva. La vremea aceea laptele proaspat venea dis de dimineata, inainte sa se deschida Alimentara. Erau gratare din sirma, cu sticle din alea cu gura larga. In care intra perfect o moneda de trei lei. Imi amintesc ca, inainte sa plec la scoala, ma trimitea mama in deal, la Alimentara, cu o sticla goala si o moneda in ea. Puneam sticla goala in gratar, luam una plina si veneam acasa. Era un nenea acolo care statea. Insa eu nu l-am vazut niciodata treaz. Dar uimitor imi pare acum, privind inapoi la acea vreme, altceva. Nici prin gind nu ne trecea sa nu punem acolo sticla goala si cu pretul in ea si sa luam sticla plina. Toti faceau la fel. Sticla goala cu 3 lei si sticla de lapte. Si, parol d’honor ... 3 lei era o inghetata. Sau sapte Apolonia la cornet de hirtie, de la tutungeria de mai de vale de Alimentara. Dupa caz si persoana.

Si incepe scoala! Se formase un ritual, mostenit de la frate’miu. Ne ducea bunicul la scoala si ne si lua apoi, dupa patru ore. La inceput am fost incintat. Avea cine sa ne duca ghiozdanele. Numai ca l-am prins o data cind imi cotroboia prin caiete, prin ghiozdan. Atit a fost de ajuns. Caiafa s-a reactivat! Cum vine asta? Sa ma controleze el pe mine? Scandal! Macel! Ne-a stiut toata mahalaua. Si, de atunci, m-am dus singur la scoala. Pe ulita ingusta si ornata cu rahati cu mot, pe asfalt pina la Toma, dincolo de crisma de pe colt si de unde venea miros de vin ieftin si urina depusa in spatele gardului, la dreapta pe trotuar, pina la scoala. Si ... viciversa, la prinz.

Cum spuneam, imi placea la scoala. Si chiar nu intelegeam de ce unii, odata ajunsi in banca, in prima zi, urlau si plingeau ca apucatii. Nu stiau ce pierd. Bastonase, cirje, cerculete ... Ma rog, de astea am trecut usor. Avusese mama grija sa ne arate cite ceva inainte de scoala. Apoi a urmat cel mai important lucru din viata mea : am invatat sa citesc! Extraordinar! Care va sa zica ... aveam casa plina de carti, altceva ce aveam de facut? Bineinteles, asta a insemnat inca o fractura in timpul foarte scurt (he, he) in care eram treaz si umblatoriu. Pentru ca aveam asa : scoala, gasca, citit, filme! Complicat. Dar am reusit sa le impac pe toate. Pentru ca foarte repede am descoperit o metoda simpla. Care urmarea principiul una-i una, doua-s mai multe. Asa ca imediat ce ajungeam acasa de la scoala, mincam si imi faceam lectiile. Apoi eram liber pe strada. Seara, cu toate ironiile rostite ale gastii, ma retrageam spre casa si prindeam toate filmele si serialele de la televizor. Simplu!

Aveam o clasa frumoasa. Ma rog, cel putin asa o vedeam eu. Erau si fete mai frumoase pe la C sau B dar ... ale noastre erau mai frumoase ca ale lor. Na, sic! Eram cam la paritate, asa, baieti cu fete. Dar nu ne plingeam. In clasa aveam si de unele si de altele. In afara de C, la fotbal nu prea ne batea nimeni. Mai ales printr-a 7-a, a 8-a, cind il aveam pe Reclaru in echipa. Facea si atletism. Asa ca alerga el pentru toti. Eram buni si la concursuri. Dar asta mai tirziu.

Cum spuneam, frumoasa viata. Cu citeva exceptii. Ca niciodata nu am inteles de ce se difuza Tarzan simbata dimineata, cind noi eram la scoala. Si nici de ce, la premiere, parintii cumparau cartile din premiu. Ca altfel, de Minulescu si Povesti nemuritoare nu mai scapam. Apropo de premii. Cind a fost lansata seria Fratia inelului si Hobbitul mi-am amintit. Cartea pe care mama a cumparat-o pentru premiul meu, in clasa a II-a ... ia ghiciti? “O poveste cu un hobbit”!!!! Daca as fi stiut, daca as fi stiut ...

O alta chestie pe care nu o intelegeam erau cadourile de Mos Gerila. Ca la vremea aia Mos Craciun era pe interzis. Se dadeau inainte de vacanta de iarna. Si al dracului, numai izmene si camasi de piele primeam. La baieti. Ca la fete erau la moda gogosarii si budigaii. Nu tu un pulover, o canadiana. Nu. Foarte rar cite un trening. Si, bineinteles, cine primea izmene, cu atentie aratati si rasuciti pe toate fetele de invatator ... apai sa te tii risete!

Il iubeam pe invatator. Aproape tot timpul. Cu o singura exceptie. Era acel obicei, cind era ziua unui copil, se servea clasa cu bomboane la cutie. Da, dar invatatorul primea o ciocolata intreaga. Si, dupa ce noi ingurgitam rapid bomboana, el se aseza la catedra, desfacea tacticos ambalajul, si minca toata ciocolata incet, bucatica cu bucatica, tacticos, cu gura inchisa, politicos, dar cu buzele umede tuguiate. Toata ciocolata, cam in juma’ de ora. Timp in care noi stateam linistiti in banca si ... priveam. Asta e! Sa-i fie de bine. Asa ca ultima data m-am pus rau de tot cu el. Pentru ca, de ziua mea, i-am dat doar o bomboana. Si a mestecat-o la fel de repede ca si noi. Iar ciocolata primita special de la mama, am mincat-o cu Irina, Mioara si cu Catalin. Pentru ca, nu-i asa, cu Caiafa nu te pui. Ar mai fi capul spart cu coada clopotelului. Dar pe aia am trecut-o repede cu vederea pentru ca am cam meritat-o. Imi amintesc prima data cind am revazut cicatricea aia mica, in forma de bumerang : cind m-au tuns aia chilug in armata. Si cind am avut acea neobisnuita senzatie ca dorm direct cu creierul pe perna. Dar pina colo mai avea sa curga multa apa pe Cacaina.

Si asa au trecut patru ani. Cresteam, am inceput sa citesc si iata ca am descoperit o noua pasiune. Primul meu roman citit a fost “Capitan la 15 ani”. De Jules Verne. Dar adevarata revelatie a fost Winetou si Old Surehand. De Karl May. Apoi Capitan Cassecou, Robur cuceritorul, Doi ani de vacanta. Iar mai tirziu l-am descoperit pe D’Artagnan si ai lui muschetari.

Va voi face acum o marturisire. O confidenta. Acele lecturi m-au influentat enorm. Toti acei eroi, toate acele principii si conduite. Convingerile lor. In timp am inceput sa cred si apoi am fost convins ca un barbat adevarat este cel care respecta cel mai mult, care este cel mai tolerant si care ajuta cit poate, cind poate si pe cit mai multi. Acesta a fost sentimentul sau convingerea care, apoi, nu m-a mai parasit toata viata. Numai ca a venit la pachet cu un efect secundar. Eram foarte slab in confruntari. Imi venea foarte greu ... sa raspund cu aceeasi moneda. Mai ales in adolescenta lucrul asta m-a facut sa fiu mai retras si foarte selectiv cu cei cu care socializam. Din fericire, prietenii buni m-au gasit ei pe mine. Asa ca am depasit repede acea faza. Dar si azi, cind scriu pe retea, cind apar unii care ma injura ... imi vine foarte greu sa continui conversatia. Asta e! O sechela de la o boala grea : lectura!

Asadar, incepuse scoala. Dar, si vacantele. La sfirsitul carora ma apuca nerabdarea de a ma intoarce din nou in banca, la fata de banca mereu patata de cerneala, la stiloul cu pompita care tot timpul arunca cerneala aiurea, la ascutitoarea care rupea mereu virful creionului, la manualele noi (mai putin cel de matematica, deh), la colegi, la terenul de fotbal din deal de atelier, la careul cu catarg, la bancile cu scaun batant, rindurile de cite doi pe care le faceam dimineata, la intrare, la tabla neagra pe care o spalam cu otet si la parchetul cu miros de petroxin. Asta pina cind am fost selectat in corul scolii. Si nici aia nu mi-a placut. Pentru ca, in acele zile de gratie, la corul scolii, cind nu cintam cintece patriotice, aveam tot timpul un briu care trecea un riu. “Uite briul, trece riul! Si mindruta, potecuta”. Ieah!

Si ultima amintire urita. Am avut nesansa sa invat bine si sa fiu facut pionier in primul val. Pardon de “val”, ca asta e de actualitate. Atunci era “serie”. Am urit acea zi din tot sufletul. Nu era numai uniforma, camasa care iesea tot timpul din pantaloni, cravata aia idioata, cu inel din plastic sau sticla, pe care il pierdeam tot timpul. Nici salutul ala cretin, de parca ne batea soarele in ochi. Nu. Ci pentru ca noi, cei cu rezultate bune, gifiiam in careu, cu uniforma aia stupida pe noi, in soare, in timp ce auzeam in deal de atelier, pe terenul de forbal, seria doi care bateau mingea. Asta chiar nu am inteles niciodata.


r/amscrisasta • • Dec 10 '21

Era ticăloșilor

15 Upvotes

Capitolul 2. Pentru ce?

O întrebare ceva mai ușoară. Cu un răspuns mai simplu și mai clar. Deși întins pe mulți ani, decenii ... aproape un secol.

12 Aprilie 1861. Atunci a fost tras primul foc și a fost ucis primul soldat din ceea ce avea sa fie Marele Război Civil. Războiul de Secesiune al Americii. Patru ani mai târziu, peste 620.000 de soldați se numărau ca victime. Peste 325.000 erau dați dispăruți. Nu exista cifre clare despre pierderile din rândul civililor. Sclavia a fost parțial abolită cu prețul a milioane de oameni aduși in pragul sărăciei. Luptele au fost sălbatice, fratricide. Iar reconstrucția care a urmat nu se terminase încă la începutul secolului trecut. Cât despre discriminare ... încă se mai discuta și azi.

Majoritatea istoricilor sunt de acord ca motivația a fost abolirea sclaviei. Că declarațiile lui Abraham Lincoln au pus paie pe foc. La fel politica unionista, federativă a acestuia. Dar sunt și alte voci care spun ca de fapt interesele economice, ale unui Nord industrializat și care privea către Sud ca la un Lebensraum nord american a fost cauza. In Nord, industria se dezvolta. La fel sistemul bancar. Încă o dată, era vorba despre bani. Și, ca in orice război din întreaga istorie, si atunci a fost o cauza și o ocazie. Sau o scuză.

Cum ne-a influențat pe noi acest moment istoric? Ce relevanța are? Ce legătura are cu expansiunea sovieticilor in Europa, aproape un secol mai târziu? Foarte mult. Foarte mare. Pentru că atunci a fost sădit samburele viitoarei doctrine americane :

Never again on American soil!

Începând de atunci și mai ales odata cu doctrina Wilsoniana, după primul război mondial, americanii au făcut tot ce a fost posibil sa țină războiul departe de țărmurile lor. Cu orice preț. Dacă se poate, cu prețul plătit de alții. Preț care a fost apoi împărțit de coreenii, vietnamezii, irakienii, sirienii, ...

Woodrow Wilson. Al 28-le-a președinte al SUA (1913-1921). Primul președinte american in timp de război. El a fost cel care aproape a impus principiul “Never again” prin declarația celor 14 puncte. Baza teoretica a Conferinței de pace de la Paris și a Tratatului de la Versailles (1919). Mai ales punctul 14 : înființarea Națiunilor Unite. Mesajul era clar : Europa trebuie sa își rezolve problemele in Europa. Pe noi ar fi mai bine sa ne lăsați in pace.

“Nu omorî niciodată oamenii care tocmai se sinucid.” Woodrow Wilson

Numai ca nu era atât de simplu. Franța a plusat, Germania a fost aproape distrusă și umilita cumplit. Zone demilitarizate, despăgubiri de război infernale. Ofițerii francezi pălmuiau germanii care nu arătau respect procesiunilor franceze și refuzau sa se descopere. Armata germana a fost redusă la valori simbolice. Iar Germania trecea printr-o crunta recesiune, foamete, șomaj și, din nou, umilire. A fost o chestiune de timp până sa apăra un Hitler. Pe care poporul german îl va urma orbește. Scuzele de mai târziu au fost puerile. Aproape toti l-au aplaudat. Era greu sa ii învinovățești. Și, in același timp, in est se instalase dictatura lui Stalin. O combinație care avea sa se dovedească infernală. Nazismul și comunismul, la distanta de kilometri, in același timp, pe același continent.

Franklin Delano Roosevelt a fost al doilea președinte american pe timp de război mondial (1933-1945). America era neutra și își dorea sa rămână neutra. Solutia era aceeași : o defensiva agresiva. Mesajul era același : “Daca ne lăsați in pace, noi nu ne vom amesteca”. Toată lumea își amintea de milioanele de oameni morți in Primul Război. Și de atacurile cu gaze. Și de transee și bolile cumplite. Sau de molima transmisă de soldații reveniți de pe front și care avea sa ucidă mai mulți oameni decât războiul întreg. In plus, America își revenise după Marea Depresie. Economia creștea, nivelul de trai creștea. O pătura “middle class” se forma și creștea și ea. Forța și esența Americii. Se contura ceea ce mai târziu avea sa se numească “modul de viața american”.

Churchil însă avea nevoie de America. Orașele britanice erau spulberate de flota aeriana a lui Goering. Iar Bătălia pentru Anglia începuse prost. Fără ajutorul american, Anglia era pierdută. Mii de tone de ajutoare zăceau pe fundul Atlanticului. Iar “haitele” U-boot zburdau pe liniile de navigație.

Dar ajutorul vine cu totul neașteptat. Japonezii ataca Pearl Harbour. Iar la scurt timp, Germania declara război Americii. Astfel, America nu mai avea nici o scuza. Toate discursurile lui Roosevelt, in fața Congresului, in care confirma și reconfirma intenția de neutralitate a Americii au fost anulate de unul singur și de celebra sintagma, cea a “discursului infamiei”.

“[o zi] care va trai in mintea oamenilor in infamie”. Franklin Delano Roosevelt

Ce a urmat știm cu toții. Începuse in 1933. Apoi 1934-1936. 1939. 1940. In sfârșit, 1941. Sovieticii rezista și apoi ataca. Lumea afla ce inseamna T-34. Îngroziți de viteza cu care se reface Uniunea Sovietica, Aliații grăbesc debarcarea și deschiderea celui de-al doilea front. Apoi așteaptă ca tăvălugul sovietic sa macine mașina de război germana. Generalii aliați stiu ca nu aveau mari șanse daca sovieticii nu avansează. Apare un rebel, Patton, care credea ca poate ajunge la Berlin in câteva luni. Și chiar încearcă. Dar este redus rapid la tăcere. Apostrofează un soldat rănit, pe patul de infirmerie. Și toată reputația lui este pusă intre paranteze. Încă o data, la nivelul unui individ, a fost o cauza și o ocazie.

Nu. Nu intram in Germania decât după ce suntem siguri. Viețile soldaților americani, englezi, francezi, canadieni, polonezi ... sunt mai importante decât viețile soldaților sovietici. Sau ale soldaților români. Și decât viețile celor din țările ocupate de suflarea siberiana. Vedem noi mai târziu ce facem. Acum așteptam. Și facem conferințe. Unde promitem orice, oricui. Dar fără sa semnam nimic clar. Pe Rin, stam și privim.

Pentru ce? Pentru ce am rămas noi in iarna sovietica? Pentru ce americanii nu au mai venit niciodată? Pentru ce nimeni nu a protestat decât foarte slab, formal, când au apărut lagărele comuniste? Pentru ce crimele de război ale sovieticilor nu au fost judecate niciodată? Ca de altfel nici cele ale americanilor. De la Hiroshima și Nagasaki. Naziștii ardeau evrei și slavi, țigani și handicapați cu miile, in cuptoare, intr-o adevărată industrie a morții. Treblinka, Dachau, Buchenwald, Aushwitz. Americani au aruncat doar doua bombe. In timp ce japonezii cereau armistițiu prin canale sovietice. Iar Churchil a întors capul și a ignorat masacrul de la Katyn, din 1940. Pentru ce?

Pentru asta :

“Safe in my yard!” “Never again on American soil!”

Dar, mai presus de toate, răspunsul cel mai clar a venit de la predecesorul lui Churchil, lordul Chamberlain :

“Coridorul polonez nu merita oasele niciunui grenadier britanic”.

Când pui in balanța oasele noastre cu cele ale altora, chiar cinic, răspunsul este unul singur. Cămașă este întotdeauna mai aproape de corp decât haina. Iar după război, mai ales după 1947, România era doar o haină pierdută.

Putem sa ii învinovățim? Pe cei care nu au mers până la capăt? Pe cei care ne-au abandonat? Cu greu. In politica, mai ales pe timp de razboi, este o limita. Cea de la care lacrimile unei mame americane sau britanice, sunt cele mai amare. Și cele mai grele.

Dar lacrimile mamelor noastre abia incepeau sa curgă. Și pentru noi ele aveau sa fie cele mai amare. Și cele mai grele.

Va urma Capitolul 3 Singuri


r/amscrisasta • • Jul 12 '15

lung Etichetă. Cod de bare. Scanner. Etichetă. Cod de bare. Scanner.

15 Upvotes

Mi-am amintit cum e să-ți aduci aminte. Pe gresia rece eu îmi aduceam aminte... Când eram copil, aveam un hol întunecat pe care îl traversam de fiecare dată când trebuia să merg la masă.

– Hai la masă!!!

Și mergeam. Mergeam fără să gândesc, fără să știu, fără să fiu. Dar o singură dată, a fost diferit. M-am oprit și m-am uitat în jur, mi-am dat seama că sunt conștient de ceea ce fac, a fost ceva real. Mi-am mișcat degetele prin fața ochilor și m-au fascinat. Am pășit înainte, înapoi, mi-am dat seama atunci că pot merge oriunde cu picioarele mele ascultătoare. Eram regele meu. Parcă o rază de lumină cosmică m-a lovit în holul ăla jegos și întunecat, îmbibat cu miros de fiertură. Mi s-au pus în mișcare neuronii din creierul fraged, de copil. Mă simțeam dezmorțit, de parcă aș fi fost scos atunci dintr-un cub de gheață, pus la căldură, înviat. M-am simțit băgat în priză (asta e cea mai bună comparație).

Lumina din supermarket era orbitoare dar măcar mă ținea alert. Probabil de asta pun neoane în fiecare magazin, să-ți țină creierul cald, să fii capabil să cumperi. Doar atât se cere de la tine, să cumperi. Simplă datorie. De ce în jurul meu erau doar creiere prăjite? Nu aceeași rază ne-a trezit pe toți și ne-a făcut oameni? Poate încercă să ne adoarmă iar. Sau poate mi se pare. Gândindu-mă la asta, parcă lumina din mine, care zăcuse în stare latentă cam prea mult, pâlpâia din nou. Mă puneam în funcțiune iar, dar acum procesul era mai greoi. Nu mă îndemna nimic înafară de curiozitate, curiozitatea să mă simt din nou ca atunci. Acum trebuia să scormonesc în mine după fasciculul luminos pe care de când l-am primit, atunci pe hol, nu l-am prea folosit. Rușine mie. După eforturi repetate, în timpul cărora, ca să par normal, mă plimbam prin supermarket prefăcându-mă interesat de produsele expuse, am început să văd totul cu parcă cu alți ochi. Totul în jurul meu era fals, raionul cu mezeluri, raionul cu dulciuri, raionul cu creiere prăjite. Oamenii, întocmai ca niște roboți biologici consumă, consumă, consumă. Iar eu, străin dintr-o dată, simțeam cum se învârtea raionul cu mine și prins între cele două rafturi, mă întrebam dacă la asta au dus milioanele de ani de evoluție. Am pornit de la celulue individuale ce se hrăneau cu orice la celule prinse între două rafturi pline de gunoi, căutând gunoiul mai scump. Am fost celule, acum trăim în celule.

– Vă simțiți bine domnule? și din spate apăru un om cu figură neclară.

– Sunt puțin amețit, atâta tot.

Omul plecă de lângă mine și având privirea încețoșată, nu am văzut cum arată. Am mai stat un minut acolo și îmi părea că amețeala mi-a mai trecut. M-am pus în mișcare. ”Ce voia și ăla de la mine, mă simt bine!” Trebuia totuși să cumpăr. Să cumpăr ceva și să plec. Să cumpăr ceva ca să nu par ciudat. Am văzut o fetiță cu mama ei cum se apropiau de mine și am decis s-o iau din loc. M-am liniștit când uitându-mă la ele am deslușit totul. Nu mai vedeam în ceață. Chipul mamei era încercănat, apăsat parcă de o plicitiseală ascunsă. Fetița privea în gol, nu avea în privire curiozitatea aceea de copil, acea curiozitate pe care o aveam eu pe holul întunecat mai demult. ”Pe asta n-a lovit-o încă raza” îmi ziceam. ”N-a băgat-o nimeni în priză încă.” Când am pus mâna pe o sticlă de suc de pe raft am simțit o șoaptă și am tresărit. Dar nu era nimeni în spatele meu, doar fetița și mama ei îndepărtându-se. Mai era ceva ciudat la cele două. Pe ceafa mamei erau tatuate niste linii verticale, cu o culoare neagră ce lucea în lumina neoanelor. Am pus sticla la loc și pe măsură ce m-am apropiat de ele cu o figură bănuitoare pe față, de parcă eram un detectiv, șoaptele se auzeau și mai tare. Din nou, nimeni în jur. M-am prefăcut înteresat de ciocolata expusă pe raft iar când femeia s-a întors să plece, m-am uitat mai atent. Mai jos de linii erau tatuate și niște numere într-o ordine pe care n-o înțelegeam. Am fost și mai surprins când am văzut că fetița, căreia nu-i dădeam mai mult de cinci ani, avea pe ceafă același model de tatuaj, dar cu mai puține linii, pentru că probabil atâtea încăpeau și cu alte numere jos. Fix când m-am uitat la ceafa fetei și am distins liniile, ea a tresărit, de parcă a fost împunsă:

– Mami, de unde vine lumina asta? se răsti dintr-o dată fetița, făcându-mă să scap ciocolata pe jos.

– Nu e nici o lumină, taci din gură.

– Mă dor ochii mami, mă dor de la lumină.

Deși atrăsesem deja atenția cu stângăcia mea, mă uitam atent la fetiță. Raza? Oare chiar există așa ceva? Mama se întoarse spre copilă și îi dădu o palmă puternică peste față, palmă ce o făcu să cadă din picioare. M-am enervat și eram gata să intervin, dar când să fac un pas, reacția bizară a copilei m-a șocat. A fost o lovitură puternică, sunetul scos de palmă la contactul cu obrazul acum înroșit al fetei ar fi trebuit să alarmeze tot magazinul. Copila s-a ridicat dintr-o singură mișcare de pe gresia rece și murdară și nu a scos nici pâs. ”Ce fel de copil e ăsta. Oricare altul ar fi urlat acum ca din gură de șarpe.” Cele două s-au întors cu spatele la mine din nou. Era un cod de bare. Acum le vedeam clar din spate și eram sigur. Nu găseam totuși nici o explicație pentru care cineva și-ar tatua așa ceva pe ceafă. Atunci șoaptele s-au oprit. ”Ciudată seară, mi-am spus.” Mi-am pus în coș niște beri, o bucată de carne și niște sos de roșii și am plecat spre casa de marcat. Mă mai durea puțin capul dar măcar eram lucid. Parcă auzeam o voce din spatele meu dar mă gândeam că e de la durere. Poate haluciam. Poate fetița chair a plâns după ce și-a luat palma. Poate nu aveau nici un cod de bare pe ceafă. Era absurd. Îmi imaginam tot, o luam chiar razna. – N-ați uitat ceva? Domnule!

Mai tare.

– Luați aia de pe jos!!!

– Nu vă prea înțeleg, am spus cu un glas stins.

M-am aplecat și am văzut ciocolata de mai devreme. În fața mea stătea o angajată. Dădea din gură dar eu auzeam doar un ecou.

– Dacă ați scăpat-o, trebuie s-o plătiți.

Mi-a pus ciocolata în coș în timp ce ea se uita cu dispreț la mine. Nici n-am mai apucat să obiectez. Totul se învârtea în jurul meu și angajata se îndepărta repede. Parcă mă scotea cineva din priză. Am vrut să mă forțez iar, ca înainte, să caut în mine beculețul acela. Să-l aprind și să...

Eram iarăși pe hol. E ciudat cât de reale ți se pot părea amintirile. Degetele pe care le controlam așa de ușor încă mă fascinau. Lumina plecase dar nu-mi părea rău. Aveam acum control asupra mea. Puteam să merg, puteam să mă mișc. Mă simțeam atât de puternic, atât de viu.

– La masăăă!!!

– Vin! cuvântul ăsta l-am spus cu mândrie, de parcă descoperisem nu știu ce.

Poate îl spusesem de un milion de ori înainte pâna la vârsta aceea dar acum era altceva. Acum conta cu adevărat. Acum aveam să-mi amintesc că l-am spus. Și amintirile se vor tot aduna, făcându-mă om. M-am pus la coadă și mă uitam plictisit la femeia ce scana fiecare produs în cel mai monoton mod posibil.

Etichetă. Cod de bare. Scanner. Etichetă. Cod de bare. Scanner.

Bipăitul de la casă mă băga într-o transă. Așteptam să se treacă la următorul client, să pot pleca acasă, să uit de seara asta oribilă. Clientul era un om destul de mare, îmbrăcat bine, la costum, cu un palton lung pe deasupra. Acesta s-a întors iar casierița a ridicat scannerul și l-a îndreptat spre ceafa lui. Atunci am tresărit cu adevărat. Avea același cod de bare, parcă mai proeminent, iar felul cum s-a întors lăsându-se scanat a părut foarte natural. Eu unul nu mai văzusem așa ceva. Eram confuz. Ce fel de magazin e ăsta? Mă simțeam din ce în ce mai rău. Dinspre ceafă, veneau impulsuri ciudate care îmi făceau capul să doară. Auzeam șoapte, eram amețit, îmi era somn. Creierul meu parcă se strângea, se contracta, parcă voia să-mi iasă pe urechi. Etichetă, cod de bare, scanner, etichetă, cod de bare, scanner. Următorul meu gest a venit ca un fulger și ducându-mi mâna la ceafă, am simțit niște crestături paralele, ca niște ace grele ce-mi străpungeau pielea.

– Nu se poate...

Începusem să tremur de frică, nu știam că am așa ceva pe ceafă. Fără să-mi fi dat seama, eram următorul. I-am privit pe toți cum s-au întors cu spatele și au fost scanați, fără să scoată altă vorbă. Era rândul meu. Îmi era frică, transpiram dar casierița nu m-a băgat în seamă. După fiecare produs scanat se auzea acel bipăit plictisitor, pe care, din oarecare motiv, îl auzeam foarte strident. Beri, carne, sos. Apoi a început să se uite la mine, de parcă aștepta să fac ceva. Mi-am căutat portofelul să plătesc.

– Întoarceți-vă, domnule.

– Nu aveam cum să-l scap doamnă, trebuie să fie pe aici.

– Ce? întrebase nedumerită.

– Portofelul!

– Ce-i ăla domnule? N-avem timp de glume, mai așteaptă lumea după dumneavoastră.

Toți aveau fețele obosite și se uitau la mine indiferenți. – Hai, întorceți-vă cu spatele să vă scanez! zise aproape răstit, deja impacientată.

Acum tremuram de-a binelea. Acum chiar era ceva ciudat. – Dar eu nu am fost... scanat... niciodată. Mereu am plătit cu bani. De când s-au introdus codurile astea? Și de ce am și eu unul? Nu-mi amintesc să îmi fi pus unul vreodată.

Până acum, se uita și casierița, ca toți ceilalți, în gol. Dacă i-ai fi dat o palmă, probabil ar fi reacționat ca fetița de mai devreme, dar acum mă privea cu suspiciune și tot cu suspiciune mă priveau și oamenii care așteptau la coadă. Mulți au început să șușotească, alții vorbeau tot mai tare până când aveam în spate o mulțime zgomotoasă. Unii chiar se răsteau.

– Amendați-l și continuați cu scanatul!

– Ce stăm toți aici după un aiurit!? Mai repede!

– Hai domnule!

Simțeam presiunea cum îmi apăsa umerii. Mă simțeam aruncat într-o lume nouă, eram ”căzut din lună”. Nu era lumea cu care mă obișnuisem. Aceștia nu sunt oameni. Casierița, cu ochii pe mine, apăsă un buton discret, roșu, pe care îl avea lângă ea. Eram un glitch, trebuiau să se descotorosească de unul ca mine. Le făceam probleme, le stricam echilibrul. Nu știam ce făcea butonul dar nici nu intenționam să aflu. Am aruncat coșul pe jos și am fugit. Nu știam de ce fug, nici dacă ar fi fost mai bine să stau. Pâna la ușă erau vreo zece metrii iar văzând cum geamurile ușii alunecau făcându-mi loc să ies am prins curaj. Inima îmi pompa cu putere iar beculețul din mine se aprindea în sfârșit. Ultimul lucru pe care l-am spus a fost:

– Nu vreau să mă scanați!

Am mai alergat trei pași, după care am simțit un șoc ce m-a paralizat de sus în jos, pe șirea spinării. Am căzut dar impactul cu gresia rece nu mi-a trezit nici o durere. Îmi curgea sânge din nas și gură și tremuram incontrolabil. Scos din priză? Simțeam cum amorțesc, era inversul razei cosmice de pe holul întunecat. Adormeam încet, plăcut. Fiecare neuron al meu își anulase informația, formând un întreg fără viață. Degetele mele încă se mișcau, încă mă fascinau. Apoi m-am stins, și mort fiind, m-am îngrozit când am început să aud iar:

Etichetă Cod de bare. Scanner. Etichetă. Cod de bare. Scanner.


r/amscrisasta • • Sep 11 '23

divorț

14 Upvotes

Salut, am scris asta acum 7 ani. Aștept sa vad ce credeți!

Divort

Tu, eu. Un parc

Muzica, mereu.

Rosu, trandafiri uscati.

Copaci pe jumatate mancati.

Zbor, pasari, plecare

Ca sufletele noastre.

Calatoare.

Pe o banca o pisica.

Neagra, zgribulita, mica.

Toamna in copaci

Iarna in tine.

Iarna pentru mine.

Mi-ai avortat ultimul cuvant de iubire

L-am cules de pe jos

Mirosea infiorafor

A formol.

Parul castaniu, gura cocheta

Ochii mari, privirea discreta

Ascund ceva.

Muzica?

Mi-ai taiat ultima bucata de carne

Si te-ai sters pe sort.

Ai plecat din abator.

Divorț.


r/amscrisasta • • Jul 13 '15

scurt De portocale.

14 Upvotes

Lumina se diminua treptat. Stăteam întins pe parchet citind “O lună de duminici” și încercam să îmi potrivesc respirația cu a ei. Dădeam și paginile încet, sperând să nu o trezesc. A spus că se întinde puțin pentru că se simte rău. Am ținut-o de vorbă până când am ajuns să vorbesc doar eu. Am vrut să plec, dar cu ochii întredeschiși și mișcând încet din buze a reușit să îmi zică să rămân. Așa am ajuns să veghez citind. Era noiembrie, era ceată și perdelele erau trase. Poate eram prea exagerat, sau doar prea leneș să mă ridic, dar preferăm să mă chinui să citesc în obscuritate decât să trag perdeaua sau să aprind lumina, lucruri care ar fi putut să o trezească. Din când în când îmi acordăm un răgaz în care imaginația mea lucra. Îmi imaginam cum urma să îi sune telefonul și eu îl închideam repede, cum urma să ciocane cineva la ușă și eu să mă grăbesc să răspund, să mă pun în prag ca un majordom înțepat și să spun :” Doarme, reveniți mai târziu.” €œ Speram timid să se dezvelească și eu să o pot înveli la loc, dar dormea liniștit, nemișcată. Expira regulat, depresurizare dupa depresurizare, un submarin tras la mal sub o plapuma cu arabescuri.

Am pus cartea deoparte și mi-am dat capul pe spate, sprijinindu-mă de canapea. Uitându-mă la tavan mă gândeam cum o voi trezi dacă va dormi prea mult. Să îi pun mâna pe umăr? Să o strig ? Să îi iau mână într-a mea? Mi-am întors privirea spre ea și am văzut cum deschide ochii încet, se uită la mine și se întoarce pe cealaltă parte. Aș fi spus că a zâmbit înainte să facă asta, dar asta înseamnă să relatez ceva de care nu sunt sigur. Resemnat, m-am întors la citit. După aproape o oră s-a trezit și și-a cerut scuze că a dormit atât. Am aflat ulterior că nu își aduce aminte să se fi trezit mai devreme de atunci, deci pot trăi liniștit cu gândul că de fapt nu mi-a zâmbit în momentul prezentat mai sus. Am ieșit amândoi pe balcon, eu să fumez, ea să mănânce un compot de portocale. Fumul meu se ducea nicăieri foarte repede și atunci când mă uităm după el trăgeam cu ochiul în spate, uitându-mă la ea cum mănâncă, adormită, portocalele. Așteptările mele, trezitul într-un mod delicat, zâmbetul, situațiile în care aș fi putut fi de ajutor, toate erau la fel de probabile că faptul că după ce se va trezi se va duce să își ia un compot de portocale. În capul meu toate erau la fel de posibile, dar în realitate s-a întâmplat una singură. Cea la care nu m-am gândit și care nu mă încălzea cu nimic. Nici măcar nu îmi place compotul.


r/amscrisasta • • May 24 '25

Ușa cu sonerie roșie

12 Upvotes

N-am mai fost pe strada aceea de ani de zile. Nici nu-mi aminteam că mai există până când, într-o seară, telefonul mi-a arătat o notificare ciudată: "Ai un colet la Ușa cu sonerie roșie. Ridică-l în 27 de minute."

Am crezut că e spam. Dar ceva m-a împins să ies. Era trecut de miezul nopții. Am mers pe jos, fără să folosesc Google Maps. Picioarele știau drumul, de parcă retrăiau o memorie pe care mintea mea o uitase.

Strada era pustie. Blocuri tăcute, cu perdele trase. Apoi am văzut-o: o ușă roșie, singura într-un perete lung de beton scorojit. Nu avea clanță. Doar o sonerie cu lumină pulsatorie, ca un ritm cardiac.

Am apăsat. Am auzit pași. Ușa s-a deschis și o femeie înaltă, îmbrăcată ca o operatoare telefonică din anii '60, mi-a zâmbit.

— În sfârșit. Coletul te așteaptă de mult.

M-a poftit într-un hol luminat slab, cu pereți de sticlă mată. Mirosea a hârtie veche și ceai de tei. Pe o masă mică, un pachet învelit în ziar. Când l-am atins, a fremătat ușor, ca o inimă trezită din somn.

— Ce e înăuntru? am întrebat.

— Ce-ai pierdut ultima dată când ai ales să nu.

Am zâmbit stingher, neînțelegând. Dar am luat coletul și am ieșit. Ușa s-a închis fără zgomot, iar când m-am întors să mă mai uit o dată, nu mai era acolo. Doar un zid neted.

Acasă, am desfăcut ambalajul. Înăuntru era un carnețel vechi, scris cu mâna mea, dar cu amintiri care nu-mi aparțineau: o conversație cu o femeie care nu există, o plimbare într-un oraș unde n-am fost niciodată, un copil care îmi spunea „tată” în vis.

L-am închis. Din acel moment, în fiecare seară, primesc câte o nouă pagină de la Ușa cu sonerie roșie. Uneori o deschid. Alteori, doar stau în pat și ascult cum soneria sună, prelung, undeva în spatele pereților.

Și uneori… îmi amintesc ce-am pierdut când am ales să nu.


r/amscrisasta • • Feb 23 '25

Mediu Neascuns

12 Upvotes

Nu știu pentru cine scriu. Pentru mine sau pentru tine? Poate pentru noi, pentru acest spațiu dintre priviri în care se împletesc întrebări nerostite. Pentru pașii pe care îi facem unul spre celălalt și pe care îi retragem, pentru liniștea în care ne înțelegem mai bine decât în cuvinte.

Uneori, viața îți pune în față ceva ce nu ai căutat, dar care îți schimbă întreaga perspectivă.

M-am trezit într-o zi întrebându-mă: să fie el? Am așteptat, am privit, am simțit... a trecut un an și am înțeles.

Dar tu? Ai simțit ce simt și eu? Ai văzut ceea ce văd și eu? Nu ai simțit că ne mișcăm sincron? Nu ai observat cum uneori nici nu trebuie să vorbim, că știm? Că ne găsim privirile fără să le căutăm? Că tensiunea e acolo, crește, așteaptă?

Îmi place ritmul pe care l-am construit împreună, dar la un moment dat orice dans fie căpătă un ritm nou, fie se încheie într-o reverență. Și simt că muzica noastră cere un pas înainte.

Ne-am rătăcit în acest dans al apropierii și distanței, ca doi căutători ce se învârt în jurul unui adevăr pe care încă nu îndrăznim să-l numim. Dar oricât am amâna, inima tremură tot mai puternic printre fisurile ezitărilor noastre.

Poate că nu te-ai așteptat la asta. Poate că ți-ai construit un drum sigur, fără cotituri, iar eu am apărut ca o întrebare incomodă în mijlocul certitudinilor tale. Poate că nici măcar nu ai căutat să simți ceea ce acum nu mai poți ignora. Dar dacă nu îți ceri ție însuți adevărul, el va continua să ți se sustragă, iar căutarea nu se va sfârși.

Nu îți cer să mă alegi, nici să mă oprești. Îți cer doar să te întrebi: Cât timp mai poți ține în întuneric ceea ce a fost menit să răzbească la lumină? Cât timp vei mai lăsa rațiunea să îți fure ceea ce, de fapt, deja îți aparține?

Te văd, te simt, te înțeleg. Dar eu nu pot rămâne suspendată între ceea ce ești și ceea ce nu ai curaj să fii. Iar tu nu poți rătăci între două lumi la nesfârșit fără să pierzi una dintre ele.

Dacă te-ai regăsit în aceste cuvinte, poate că este timpul să alegi.


r/amscrisasta • • Dec 26 '23

Scurt Precis

12 Upvotes

În zilele de sărbătoare, când realizezi ce personalitate remarcabilă ai tu și cât de superficiali si guralivi sunt ceilalți, privind spre ulița gării care s-a desființat acum 33 de ani, ai o nouă revelație: aici, la țară, nu există decât moarte și găini.


r/amscrisasta • • Jul 05 '22

Scurt Ciob de Călimară

12 Upvotes

Mai întâi, ne marcaseră tastaturile, dar oricum, ți-am scris
cu un stilou, și când nu mi-au mai vândut cerneală, cu un pix.
Apoi, cu un creion, neascuțit. Scriind, făceam găuri în coală
și când s-au închis librăriile, ți-am scris, cu călcâiele, pe plaja goală.

Ți-am scris, suflând pe fereastră, în direcții calculate, stropi de ploaie
Iar când m-au dus legat în mină, ți-am scris cu târnacoapele-n noroaie.
Dac-aș fi știut în ce direcție locuiești, te-aș fi strigat prin baterea de vânt
dar nu mi-au spus, așa c-am continuat să scriu, cu cioturile, pe pământ

Îți scriu și azi, c-un ciob de călimară, pe-un zid nevăruit
scrijelesc adânc în cărămidă că te iubesc și n-am murit.
Îl reascult pe Bruce. E Martie iar și iar e primăvară
și te aștept cu-n teanc de poezii și cu un ciob de călimară.


r/amscrisasta • • Dec 08 '21

Eu și restul lumii

12 Upvotes

Eu si restul lumii

Previous, in “Me and the rest of the world” 😂

Silviu Man vede lumina zilei pe 8 octombrie 1967, intr-o familie din Barlad. Are un frate mai mare, doi parinti, doi bunici si o armata de pisici. Dupa ce suge la sin mai mult de un an incepe sa isi arate adevarata fata : Caiafa manglitarilor, cataroi imputit si ... viitorul “terorist” al mahalalei nu este departe. Norocul familiei era ca locuia la casa, cu o curte mica si multa vegetatie, asa ca are unde sa isi consume energia. Ghinionul vecinilor, pentru ca acea casa este pe o strada mica, din frumosul oras Barlad, undeva in Cartier Deal, aproape de bariera. Si nimeni, absolut nimeni, nu stia ce ii va lovi curind. ———————————————————

Sezonul 1. Episodul 2. Inceputurile (Octombrie 1967-Iunie 1970)

Pentru mine, urmatorii trei ani de dupa memorabilul moment al expulzarii, reprezinta o perioada confuza, cu frinturi de amintiri, fragmente de scene. Ca la toata lumea, dealtfel. Insa, cu ajutorul alor mei, iata ca pot reconstitui acea perioada.

Se zice ca ziua buna se cunoaste de dimineata. Aiurea! Daca e sa ne luam dupa asta, dimineata vietii mele anunta cu totul altceva. Noroc de institutia rectificarii bugetare, ca asa mi-am mai revenit si eu.

Primul lucru relatat este acela ca mama tare mult si-a dorit sa fiu fata. Toate semnele spuneau asta : pete pe fata, burta rotunda, greturi mai rare decit la precedentul ... Toate vecinele erau sigure : “Tu, Claruta! Fata faci!” Iar mama nu mai putea de bucurie. O fata blonda, miniona, pe care sa o invete cum sa-si aranjeze parul, cum sa se imbrace, ... Na! Cind colo, a iesit cu cuc! Ptiu! Alt talaghir. Asta cu talaghiru’ e tot de la bunica mea.

Bun! N-a fost sa fie. Numai ca mama nu cedeaza asa usor. Imi lasa parul sa creasca, blondin si cirliontat, imi pune basma rosie si ma urca la gard in fiecare seara. Probabil ca, de mic, tare frumos am fost. Toate vecinele veneau si se minunau, ma scuipau sa nu ma deoache si ma mingiiau pe bucle. Si asa trafic era pe la poarta noastra cind ma aratam eu, si atita m-au ferit ei de deochi incit seara, la culcare, nici nu mai trebuiau sa ma spele pe fata. Eram gata lustruit. Cred ca atunci am capatat aversiunea pentru contactul fizic cu persoane straine, de care nu am scapat pina azi. Ca nu le pot uita pe madam Cirjoanu, madam Perju, madam Gradinaru, s.a. Pentru ca, am uitat sa va spun : la acea vreme toate doamnele din mahala erau ... madam!

Acum, norocul meu a fost ca la vremea aia nu auzise nimeni de LGBT, genul fluid, schimbare de sex. Ca probabil ma tineau in beci. Si tot norocul meu a fost ca tata, maramuresanul, a luat atitudine. “Lasati copilul in pace, nu va mai prostiti”. Si harsti! M-au tuns cu breton mic. Adio bucle, bentita rosie si pupaturi pe ambii obrajori. Asa am intrat si eu in rind cu lumea normala si am inceput sa ma spal pe fata inainte de culcare.

Era o perioada destul de dificila. Nu aveam prea multi bani. Tata aducea acasa cam 1400 de lei. Mama nu muncea dar mai scotea un ban impletind flanele pentru madame. Bunicul avea si el o pensie de 501 lei. Fac o paranteza : niciodata nu am inteles de unde vine acel ultim leu! Asa ca nu prea era loc pentru lux. Daca lux se numea sa ai televizor. Gard in gard cu noi era nana si nanul meu, de botez. Si care mi-au luat din mot. Ei aveau televizor. Asa ca ne invitau la ei destul de des, ca sa vedem seriale sau emisiunile de duminica dupa amiaza. Frumose duminici. Faceam masa impreuna, ne jucam prin curtea lor. Aveau un singur baiat : Octavian. Mai nebun decit mine si frate’miu la un loc. Dar asta avea sa urmeze. Si nu numai asta. Pentru ca viata nu a fost tot timpul asa frumoasa. Dar despre Octavian va povestesc in alta parte si cu mai putin umor. De fapt, fara nici o urma de umor. Insa pina acolo mai sunt vreo 24 de ani. Sa nu ne grabim.

Prima mea amintire clara din acea perioada este o stiva mare de lemne. Pe care m-am cocotat. Pentru ca undeva, in virful ei, o cioara a scapat o jumatate de stiulete de porumb. De lapte. Mie nu-mi scapa nimic din ce misca prin curte. Nimic! Iar tentatia era mare. Asa ca am inceput sa urc. Ei, atunci am experimentat un sentiment sublim. Cind m-au vazut ai mei pe culmea stivei de lemne, s-a dat alarma. Nu puteau sa urce la mine asa ca au inceput sa ma roage sa cobor. Si iata sentimentul de care vorbeam : toata lumea la picioarele mele. Si ... la mina mea! He, he! Nu cobor! Na. Eu iau porumbu’! Si toti se dadeau de ceasu’ mortii si imi promiteau marea cu sarea. Cum spuneam, sublim, unic sentiment. Bineinteles, va imaginati ce a urmat dupa ce am coborit. Cred ca atunci s-a inventat discursul electoral si sintagma “Las’ ca te prindem noi”. Nu isi mai amintea nimeni de nici o promisiune dar de prins, m-au prins. Insa, surprinzator! Ma asteptam sa mi-o iau de la bunica mea mai abitir decit de la ceilalti. Nu. M-a luat de mina, m-a sters pe fata cu sortul din briu, a luat ciotul de porumb in lapte, l-a pus intr-un ibric, l-a fiert, l-a dat cu sare si mi l-a dat sa-l maninc. Plingeam si mincam. Iar bunica mea se uita la mine si zimbea. Niciodata nu am mai regasit acel gust de porumb fiert cu sare. Dar nici pe stive de lemn nu m-am mai cocotat. Ma rog, o perioada de timp.

O alta amintire puternica era cea din ceasul serii, cind ne culca bunica mea. Noi dormeam cu bunicii, in odaia din deal. Intii ne spala mama. Intr-o cada din lemn, cu doage si inel din fier, ca la butoaie. Prima apa o aruncau, ca iesea neagra si cu o pelicula cenusie la suprafata, ca o mizga. A doua apa ne scotea buni pentru somn. Ne imbraca in toale curate si ne muta in “dormitor”. Doua paturi cu mindir de paie, in pinza de sac, pistra si cearsafuri. Paturi mari, cu tablii din lemn sculptat, inalte pe picioare groase. Eu dormeam cu bunicul, iar frate’miu, Catalin, cu bunica mea. Cum se spunea, de-a picioarele. Lumina se stingea, ne asezam in paturi. Raminea numai lumina de la candela de sub icoana veche, din coltul de rasarit al camerei, palida dar calda ca o raza de soare scapata din nori. Cred ca acea icoana avea cel putin 100 de ani. Bunica mea ingenunchea in fata icoanei si se ruga. Apoi, se ridica si venea la noi. Se apleca asupra noastra si ne inchina. Ne facea trei cruci si soptea ceva. Apoi se facea liniste si adormeam cu ochii pe luminile slabe care se jucau in coltul de rasarit al camerei. Iarna se mai vedeau si luminile de la focul din soba, care se stingeau usor, atirnate pe tavanul din lemn, din scindura supusa si cu grinzi aparente. Mai tirziu, cind am citit scena in care Petrini o loveste peste mina pe mama lui, cind aceasta il inchina, am avut o senzatie ciudata. Eu imi aminteam ca eram fascinat de grija bunicii mele, chiar daca nu intelegeam prea bine semnificatia gestului. Dar intelegeam ca e important pentru ea asa ca stateam smirna si aproape imi tineam respiratia. Era un ritual intim si il primeam cu placere.

A! Iarna se mai intimpla ceva ce nu pot uita. Mama ne culca imbracati cu izmene din alea flanelate la interior. Da, alea pe care daca le purtai o data faceau genunchi pentru totdeauna. Noaptea, nu stiu cum, dar se ridicau cracii izmenelor pina la genunchi. Foarte incomod. Si tot nu stiu cum, dar bunicul meu se trezea, imi tragea cracii izmenelor la loc, imi freca talpile picioarelor reci, ma invelea la loc si se intorcea pe o parte. In citeva minute sforaia din nou. Am urit din totdeauna izmenele alea dar aveau si ele o parte buna. Niciodata nu aveam picioarele reci. Si nici spatele. Caci la coasta mea dormea tot timpul Tutuc, motanul tarcat si cam zbanghiu.

Mai sunt citeva amintiri din acea perioada. Dar, fiind chiar perioada cind creierul alege sa retina doar ce vrea el, amintirile se cam amesteca. Despre asta, mai vorbim in episodul urmator sau cind imi mai amintesc. Important este de retinut ca eram deja pe picioarele mele, scapasem de blestemul buclelor blondine si incepusem sa descopar oportunitatile oferite de mersul biped. Pina la “Caiafa manglitorilor” si “Cataroi imputit” ... mai era putin. Casa era la locul ei, nu pleca nicaieri. Parul batrin din fata casei ... abia astepta locatari. Bunicii mei alta treaba nu aveau decit sa il apere pe frate’miu de pornirile mele despotice. Parintii mei ne iubeau si faceau tot ce puteau sa nu ne lipseasca nimic. Iar pisicile se inmulteau ca iepurii. Asadar, vara si cald sa fie! Ca nici nu va imaginati ce avea sa urmeze.


r/amscrisasta • • Dec 17 '18

Scurt Alteia

12 Upvotes

As vrea sa fiu cumva trecator prin pereti

Pentru zece, cincisprezece minute,

Pana trec repede pana la tine in camera

Inainte sa ai ore de la 8

Sa iti desenez pe aburii de pe oglinda din baie

pe care i-as face cu respiratia

Si care ar lasa o urma subtila, dar vizibila

O pisica, precum cele pe care ni le trimitem.

Ti-ar face cu ochiul, ar avea gura facuta din doua puncte trei si ar scrie langa:

"Eu uitandu-ma dimineata la cat de frumoasa esti"

.

Sunt curios cum ai reactiona

Te-ai speria? Ai zambi?

Mi-ai trimite un sticker ironic pe chat?

Iti si spuneam, ce ciudata e viata.

Si ce ciudati suntem noi, nu?

Cum spune dragul nostru Thom,

"This dance / Is like a weapon / Of self defence",

Asa ma simt si eu.

Ca si cum dansam din cand in cand

Moderat de apropiati unul de celalalt

Fara sa ne atingem, insa

Nici macar cu respiratia.


r/amscrisasta • • Dec 18 '17

Coroana

12 Upvotes

O altfel de coroană,

Pentru o nouă națiune.

Nu din aur, plumb, aramă

Din tunuri și din lanțuri.

Nu e de aur.

Căci nu e din minciuni

Nu e din plumb.

Căci soarta-i e si buna.

E de oțel

Ce nu se-ndoaie, nu se rupe.

Sa încercăm să curățăm

Ce se poate curăța.

Să încercăm să mai sperăm

Când purtatorul a plecat.

Neînteleși si ignorați

Sperăm numai p-ascuns.

Așteptând salvari din alții

Ca să scoata negrul nepătruns

Să ne facem datoria!

Să ne apărăm ce-i mai fragil.

Căci în fiecare zace

Câte-un rege în exil.


r/amscrisasta • • Apr 25 '16

Mediu [NSFW] Minunata aventură a unui nepot aflat în căutarea împlinirii desfrânatei dorinţe deşuete a unui bunic căruia îi plăceau grasele. NSFW

12 Upvotes

Puláncur mânca vomă dintre coastele unui leş de berbec, savurând gustul morţii şi al decrepitudinii dintre oasele glazurate într-o mâzgă fragedă, ca pulpele unei căpriţe nubile, cu ochi mari în care se ascundea un viitor candid şi voalat un nesaţ şi o cerşetorie de făluş. Bunicul său, bătrân cu seu ce-i supura de la subbraţ, îl privea tăcut, cu o respiraţie greoaie şi putredă, mărginită de buze râncede, care se gândea că în locul unei astfel de privelişti, împânzită de o obscenitate gratuită ar fi dat mai degrabă laba într-un iaurt "müller" cu cireşe. I-a spus atunci cu un ton grav, împuţind aerul cu halena gurii lui de budă publică cu numere de telefon şi anunţuri tip: "Daniel, Tânăr, Sug încet şi lin.",: "Nepoate," răsuflă bunicul, "adu-mi pizdă grasă, dar nu doar grasă, ci cea mai grasă, şi cu păduri nesfârşite de păr şi de odor, râuri de slină să-i curgă la subsoară, aidoma mie". "Buni, nu! Te rog... "

                                             *

Ochii bunicului lui Puláncur se mâniară, iar spumele se adunară la gura lui, armată, şi purceseră cu tunet înspre faţa plângăciosului, care nu voia să se lepede de delicioasa lui vomă, pătură berbecului mort. Bătut, umilit, rupt în lacrimi şi pişat, se resemnă: va aduce slană bunicului său, legată de ceva ce a fost odată femeie. Bunicul căzu într-un vis lipicios şi cald, cu transpiraţie şi zeiţe ale fertilităţii: pentru el, potopul era doar o serie de burţi ce mimau sâni, sub sâni, în spate, la omoplaţi, iar sâni...

Văzându-şi bunicul adormit, Puláncur îşi încălecă limaxul râgâitor, şi porni spre Ceaoria, ţara blestemată în care roiau ca ciuma un popor de "oameni" oacheşi, proşti şi cu hoţia-nrudiţi, o au în sânge. Că de-aia i-a făcut Dumnezeu așa murdari să se vadă cât rău au în sufletul lor.

VA URMA


r/amscrisasta • • Jul 14 '15

scurt Am scris asta acum cinci ani și mi-am adus aminte azi.

12 Upvotes

Fane e băiat modest, se trage din părinţi modeşti. Toată viaţa s-a încadrat în tipare – elev de nota 7, nu se bătea prea des cu copiii pe afară şi asculta de ai lui întâi de toate. Anii au trecut, a terminat şi Fane un liceu şi a luat viaţa-n piept. Ta-su’ i-a găsit de muncă la atelierul lui, asistent al secretarului ajutorului de mecanic. Muncă plictisitoare, da’ nu-i displace – întotdeauna a trecut prin viaţă plictisit. N-are prieteni, cu fetele nu s-a descurcat niciodată, singura lui plăcere e fotbalul, unde mai iese de câteva ori pe săptămână.

A venit 2009, a venit criza şi Fane o duce din ce în ce mai rău. Ta-su’ a rămas fără servici, dar cu chiu cu vai l-au păstrat pe el. Acum îşi întreţine familia, munceşte câte doişpe ore pe zi. Într-una din zilele astea pline, venind acasă cu Dacia lui veche, obosit şi gândindu-se cu grijă la ziua de mâine, nu-l vede pe tipul de pe trecere, care s-a ivit parcă din pământ. Un zgomot, o frână, un ţipăt… Şi linişte.

De mâine şi până peste 15 ani Fane nu se mai întoarce acasă.

Relu, zis Pateu, stă în acelaşi bloc cu Fane. S-a mutat acum câţiva ani odată cu ai lui şi n-a vorbit cu nimeni prin bloc sau prin cartier. Mai bine, s-ar afla de tentativa de viol din cauza căreia au trebuit să se mute. Şi aşa, cu greu, cu pilele lu’ unchi-su’, maior sau general prin armată. La început s-a potolit, le-a promis alor lui că se cuminţeşte şi o credea şi el. Dar uite, cum necum a ajuns la droguri. Întâi legale, pe urmă… Pe urmă s-a lăsat, pentru că a prins gustul afacerilor.

Avea un tovarăş în vechiul oraş care-i făcea rost de marfă… ieftină. Dacă era bună? Eh, da’ te mai uiţi la calitate? Şi aşa a început Relu să împartă puştanilor de prin liceu, de-şi scotea bani frumoşi. Întâi de adidaşi, apoi de blugi, apoi de o garderobă întreagă. Când a terminat liceul – cu o şpagă frumoasă profilor – s-a reprofilat pe cocaină, tot de la tovarăşu’. A mers bine vreo trei ani.

Trei ani, din care un an jumate a stat sub filaj, fără să ştie. De la el s-a plecat şi s-a aflat de toată reţeaua. Dar cel mai rău tot el a picat, pentru că în ziua în care au intrat peste el în casă avea peste 14 kile de … de toate. A încercat să fugă, l-au prins şi au încercat să-l facă să vorbească. Dar degeaba.

De mâine şi până peste 15 ani nici Relu nu se mai întoarce acasă.

Ce au în comun băieţii ăştia? În afară de faptul că stăteau în acelaşi bloc şi poveştile li s-au derulat la câteva zeci de luni distanţă… Despre ei s-a vorbit mult timp în cartier. Au fost şi la televizor. Iar tanti Gina, aia de la etaju’ 1 care stă deasupra scării, a ieşit să vadă ce-i gălăgia pe hol. Reporterii au văzut-o şi i-au luat interviu.

Da’ era băiat cuminte, maică… Zicea şi sărumâna…


r/amscrisasta • • May 18 '26

Platformă nouă și modernă pentru poezie și proză - caut testeri :D

11 Upvotes

Salutare,

De ceva timp am început să lucrez la calimara.ro, o platformă de poezie și proză creată după chipul și viziunea mea. Ideea e ca autorii noi, puțin cunoscuți și promovați să aibă întietate la asta. Postările cu mai puține aprecieri și vizualizări sunt la întâmplare promovate pe prima pagină. Cum intri pe calimara.ro ți se arată o postare a unui autor de pe platformă. Destul de simplu. Algoritmul (da, avem și aici algoritm) caută din toate postările și cu cât ești mai nou / necunoscut, cu atât îți cresc șansele de promovare. Cu toate acestea, nu înseamnă neapărat că dacă ești deja popula pe platformă, nimeni nu te mai vede / aude niciodată.

De asemenea cred că e benefic să ai toți autorii noi, pasionați de scris în același loc. Wordpress oferă aceleași funcționalități, dar fiecare blog e separat de toate celelate și e greu pentru autori să se „vadă” între ei.

Alte funcționalități interesante:

Gratuite: acces la playerul audio, cu poezii și proză de pe platformă, sistem de gologani (puncte câștigate cu postări și comentarii) cu care își poți achiziționa elemente cosmetice, sistem de prieteni, sistem de urmărire, sistem de mesaje private, notă explicativă pentru postări, acces la forumul de discuții, moderare automată cu AI, notificări prin email, teatru colaborativ (poți scrie o piesă de teatru cu alți utilizatori, unde fiecare jucați un personaj), creare de serii și volume și exportarea lor în format .pdf, gata de print, sistem de insigne (achievements), creare și participarea la cluburi tematice (de exemplu Poezie Bihoreană), conversie automată în diacritice, sistem de stafetă (scrii un vers, pasezi poezia altui utilizator), acces la propria ”calimara” care e in esență un blog, unde poți posta și poți alege alți utilizatori sau alte postări pe care să le promovezi pe platforma ta, poți adăuga linkuri sociale la călimara ta, să îți promovezi conturile, contorizare vizualizări și secunde ascultate

Premium: conversie cu AI a textelor în voce pentru a fi adăugate în playerul audio (limită de caractere pe lună), încărcarea propriei voci pentru un post, dacă vrei să îl citești chiar tu, sistem de super aprecieri, unde primești X super-aprecieri pe lună pentru a le oferi postărilor care chiar îți plac, opțiuni de personalizare călimara, critică AI la postare, conversie în text cu diacritice cu limită mai mare, adăugare linkuri de donații pe propria călimară, șansa de a îmi deveni cel mai bun prieten!

Toată platforma este absolut gratuită și utilizatorii trebuie să plătească doar pentru ce trebuie eu la rândul meu să platesc (stocare audio, conversie audio, AI tokens, etc.). Am încercat pe cât se poate să nu se simtă mare diferență între un utilizator plătitor și unul gratuit. Indiferent de status, poezille și prozele tuturor sunt promovate la fel.

Acum, de ce postez aici - există o grămadă de funcționalități, platforma este încă în dezvoltare și aș avea mare nevoie de ajutor să o testez. Poate 10, 12 oameni cu oleacă de timp liber și niște poezii sau proză. Munca este neremunerată, dar pot oferi 3 luni de premium.

Dacă e cineva interesat să mă ajute, vă rog lăsați-mi o adresă de email pe email la [email protected]

Momentan, platforma e închisă și trebuie să adaug eu emailurile acceptate în panoul de administrare.

Mulțumesc mult 😃

Dan


r/amscrisasta • • Dec 11 '21

3. Era ticăloșilor

11 Upvotes

Capitolul 3.

Singuri

“Ostași, va ordon : treceți Prutul!”

                          Mareșal Antonescu

23 August 1944. Anul trădării. Buni sau răi, germanii erau aliații noștri. Am luptat impreuna cu ei împotriva sovieticilor. România era protejata de al treilea Reich. O alianță monstruoasa și sub demnitatea demonstrată de România înainte ca războiul sa se întindă. Unii istorici spun ca era o alianță inevitabila. Chiar necesară. Chiar daca nu avea la baza nici un tratat formal. Însă ...

Momentul Basarabia era foarte proaspăt in amintirea românilor. Iar cuvintele maresalului Antonescu au făcut cariera. Și mulți au crezut ca ne vom opri la Nistru. In schimb, am ajuns până la Stalingrad. Și nu toti soldații romani și-au păstrat onoarea și omenia. Pe unde au trecut, unii “au făcut prăpăd”, după cum s-a exprimat bunicul meu, odată. Mai ales când au întâlnit populația rusofona din Basarabia. Apoi pe drumul către Stalingrad.

A fost bine? A fost corect? Aveam și alte opțiuni? Bine cu siguranță nu a fost. Pentru că armata lupta deja intr-un război care nu mai era al nostru. Iar corectitudinea este o noțiune relativă în timp de război. Bombardarea Hiroshimei arată asta de o maniera perfectă. Alte opțiuni? Ar fi fost exemplul Poloniei și Cehiei. Dar pe ei nu i-a ajutat prea mult. Așa că aveam numai două : sa fim ocupați de naziști sau sa luptăm alături de ei, in speranța unei victorii estice. Apoi al unui armistițiu. Nu s-a întâmplat nici una, nici alta.

Momentul 23 August a fost speculat de comuniști atât cât au putut. Au transformat ziua in Ziua naționala a țării. Iar despre “actul” din August au spus ca a fost “întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste”. Un eufemism pentru trădarea unor aliați. Pentru că, ne place sau nu, asta a fost de fapt. Un aliat care a inventat camera de gazare, care a ucis etnii întregi, care a distrus tari întregi, fără mila. Un aliat care dorea eliminarea unor popoare întregi, popoare “inferioare”. Și care a cultivat unii dintre cei mai îngrozitori monștri. Oameni și structuri. Dar, era un aliat. Aparent, singurul care își respecta angajamentele.

Sovieticii contraatacă. Rup frontul la Iași. Noi “întoarcem armele” și schimbam aliații. Și luptam până in Tatra. Apoi suntem trimiși acasă. Stalin nu avea nevoie de aliați când se va împarți “plăcinta”. Avea nevoie de guverne marionetă și de despăgubiri. Și de sovromuri. Soldații romani nu aveau sa strângă mâna unor soldați americani. România nu avea loc la masa învingătorilor.

În țara populația era confuză. Dar … vor veni americanii și vor face ordine. Nu știau când, dar vor veni. Regele încâ este acolo. Chiar Daca era un copil abandonat intre haite de lupi. Lupi care nu mai aveau răbdare, voiau sa sfâșie. Iar americanii nu au mai venit niciodată. Nici nu mai aveau pentru ce.

Noiembrie, 1946. In România se organizează alegeri “libere”. Iar rezultatele demonstrează ce avea sa urmeze : BPD ( Blocul Partidelor Democratice, alcătuit in principal din Partidul Comunist și cel Social-Democrat) o alianță care camufla partidul comuniștilor, câștiga detașat. 379 de mandate. Adevăratul castigator, PNȚ ia doar 32 de mandate. Iar PNL doar 3. Aliații protestau încă din 1945. După Yalta, la Potsdam, refuzau sa recunoască noua configurație politica. Apoi Regele intra in asa-numita Greva regală. Însă Comuniștii fac doua manevre destul de abile : lichidează manifestația pro regalistă deschizând focul asupra manifestanților dar accepta in guvernul impus de sovietici doi miniștri fără portofoliu din, deja, opoziție : un liberal (Mihail Romniceanu) și un țărănist (Emil Hațieganu). Aliații răsufla ușurați. Au un motiv, in sfârșit, sa arunce cartoful fierbinte la București. Și recunosc guvernul Groza. Pentru orice alegeri se vor fi organizat, rezultatele erau clare deja. Iar in 1947 capitolul România era închis. “Cortina de fier” a lui Churchil avea sa devină oficială. La fel ca abandonarea României. Ultimul act, abdicarea și exilarea Regelui sunt simple detalii. Oamenii se adunau prin gări ca sa vadă pentru ultima dată trenul regal. Nu a văzut nimeni vagoane pline cu aur și alte bogății. Dar apoi aproape toti au crezut propaganda comunista. Era mult mai comod asa. Și mai sigur. Pentru cei care nu se aliniau se pregăteau închisori și lagăre. Foarte curind, acestea aveau sa fie pline.

Guvernul și regimul pro sovietic începe să lucreze. Au început cu un buzunar deformat de un revolver. Și cu un șantaj cinic. Apoi au adunat activiști școliți la Moscova, înghesuiți de urgentă intr-un cabinet pestriț și cinic. Desființează Senatul, o “forma de reprezentare burgheză” și fac o singura camera. Nu mai era mult până la “Marea Adunare Naționala”.

Primii vizați au fost, in mod paradoxal, țăranii. Erau chiar mai periculoși decât intelectualii “reacționari” și “burghezia” de la orașe. Pentru ca țăranii erau proprietari. Aveau pământ. Iar pentru un petec de pământ, unii erau chiar dispuși sa moara. Asa cum și avea sa se întâmple. Iar planul comuniștilor era simplu. O rețea de închisori și lagăre de munca, cu personal ales dintre cei mai odioși și fanatici acoliți, restructurarea (a se citi epurarea) forțată a structurilor esențiale, armata, poliție, administrație. Lichidarea indivizilor care se încăpățânau sa gândească și sa se exprime. Distrugerea proprietații private. Iar țăranii erau cea mai vie expresie a proprietații private. Și reprezentau peste 75% din populația activa a țării.

“În felul lui, țăranul individual e și azi un mic capitalist, mic burghez”.

                               Ana Pauker

Atunci s-a născut era ticăloșilor noștri. Atunci am început lungul drum al ticalosiei. Cu o scurtă perioada în care o rază de speranță a făcut să credem că nu e totul pierdut. Dar care s-a dovedit o falsa speranță. Și din care s-a născut un dezastru național. Un deceniu de palidă lumină in mijlocul unor decenii de întuneric. Anii ‘70. Însă până acolo și după aceea, mulți aveau sa plătească cu viața.

Va urma

Capitolul 4.

Întunericul


r/amscrisasta • • Jan 01 '17

Scurt Doarme Orașul

11 Upvotes
  1. Mă vântur pe străzi pline de fum...
    Cu ochii căscați și zâmbet nebun
    În zari orizontul pătat e de fum
    Doarme orașul dar eu încă nu.

  2. Prin aer dansează fantasmele vii
    Ce-n urma luminii pe străzi au rămas
    Le văd cum se-apropie, sute de mii...
    Doarme orașul dar eu sunt tot treaz.

  3. Joc sumbru de umbre la colțuri de bloc
    Sub ziduri sterile, date cu var
    Din stradă în stradă caut un loc
    Să doarmă orașul iar eu... să dispar.


r/amscrisasta • • Dec 30 '16

Lung Am un blog personal unde mai scriu uneori chestii, defect profesional de când eram la filo. Asta am numit-o "Ultimul metrou"

11 Upvotes

Îşi aruncă rucsacul peste gard, urmându-l apoi cât pe-aci să se dezechilibreze de pe urma instabilităţii zidului din sârmă. Fu urmat de ceilalţi doi tipi din gaşcă, unul venit tocmai din Franţa şi dornic să lovească unul din vechile metrouri româneşti, moştenire rămasă de pe vremea lui Ceauşescu. În urma lor vântul se zbătea prin covorul de buruieni ce se întindea pe ambele părţi ale căii ferate.

Horia era un tânăr de 21 de ani şi desena graffiti-uri încă de când avea doar şaisprezece ani. Peter, în totalitate român în ciuda numelui cu influenţe străine, se apucase şi el de aproape doi ani urmându-l pe Horia ca model. Seku, numele cu care se semna cel de-al treilea graffer venit tocmai din Franţa, se ocupa cu asta de când se ştia el. Toţi trei urmau să pătrundă în această noapte în tunelurile Metrorex-ului, păcălind vigilenţa paznicilor şi înşelând moartea ce sufla vâjâind pe lângă zidurile de beton ale subteranului.

- Do not touch this - se adresă Peter graffer-ului francez în timp ce bătea cu vârfurile degetelor pe şina suspendată de lângă calea ferată a metroului. High current, danger pericol! - continuă, pe o engleză stricată.

Cea de-a treia şină a metroului duce pe ea 750 de volţi în curent continuu. Atingerea simultană a căii ferate şi a celei de-a treia şine poate aduce probleme mari, chiar şi moartea - asta a aflat-o în modul cel mai dur posibil Vicky, prietena lui Horia, care acum se zbate între viaţă şi moarte pe un pat de spital. Peter îşi dădu seama că ar fi trebuit să îl avertizeze pe francez despre pericol şoptindu-i asta la ureche, fără să audă Horia; Horia şi-ar fi dorit să îi fi spus asta şi lui Vicky, la momentul potrivit...

- Ştiai că după ce programul de lucru al metroului se închide iar toţi mecanicii pleacă la casele lor, mai e un ultim metrou care circulă fără ca nimeni să ştie de el? spuse Peter lui Horia, sub privirile nelămurite ale francezului care nu înţelegea nimic şi care se temea ca cei doi să nu-l jefuiască, după cum auzise despre români prin Franţa.
- Cum aşa?
- Păi mi-a spus tata că odată rămăsese în staţia de mişcare după program şi ce să vezi, aproape de miezul nopţii apăruse pe ecran ca şi cum un metrou ar fi plecat pe traseu de aici, din Berceni, până spre Pipera.
- Poate erau cei de la întreţinere, nu ştiu, sau or fi luat-o razna aparetele lor.
- Nu, mă, că şi înainte de asta auzise zvonuri cum că e un metrou fantomă care circulă la miezul nopţii. La auzirea cuvintelor "metrou fantomă" pe Horia îl izbucni puţin râsul.
- Lasă că poate avem norocul să lovim metroul fantomă în seara asta - spune Horia cu ironie în glas.
- Mă, nu ştiu. Tata nu era genul de om care să mănânce rahat aşa, degeaba. De văzut a văzut el ceva acolo, deşi nu putea să spună sigur dacă a fost sau nu metroul fantomă, încheie Peter încercând să spele onoarea tatălui său.

Mai făcură câţiva paşi iar în depărtare o lumină timidă se vedea lucind în pereţii galeriei. Se apropiau de depou; Horia dădu cu lumina lanternei pe peretele din stânga fiind cuprins de fiori. Aici era unul din desenele lui Vicky, de când intrase prima dată în metrou. Îl privi preţ de câteva secunde, se gândi la ea, se rugă scurt în gând să se facă bine şi merse mai departe. În faţa celor trei se desfăşura acum depoul, cu cele 6 granituri de metrou parcate fiecare pe linia sa. Pe faţa graffer-ului francez se citea nerăbdarea. Cei trei îşi desfăcură rucsacurile şi scoaseră de acolo tuburile de spray de diferite culori. O luară apoi în grabă spre unul din trenuri şi cufundară liniştea depoului în fâsâiturile aerului ieşind violent din tuburi.

Nu trecu mai mult de 15 minute când o uşă se auzi lovindu-se în depărtare urmată de un glas de bărbat:
- Bă, ce faceţi acolo?
O armată de paşi se auzi apoi apropiindu-se în fugă.
- Shit. Fugi! strigă Peter.
Francezul nu avu nevoie de traducere - toţi trei o luară la goană lăsându-şi spray-urile şi ruscacurile în urmă.
- Stai, futu-ţi morţii mă-tii! strigă din urmă unul din urmăritori. Zgomotul paşilor se împleteau cu răsuflarea celor trei izbindu-se apoi de pereţii reci ai tunelului. Francezul se împiedică de una din traverse, mai făcu încă doi paşi după care se izbi de pământ. Peter şi Horia se întoarseră după el, îl ridicară şi încercară să îl tragă după ei însă francezul gemu:
- My leg... my leg.
- Cred că are piciorul rupt, spuse Peter. Lasă-l aici, hai să fugim!
- Nu putem să-l lăsăm aici!
- Nu avem de ales, altfel ne prind pe toţi!

Cei doi priviră spre francez, făcură doi paşi după care se întoarseră şi îşi continuară fuga. În spate paşii urmăritorilor se opriră pentru câteva secunde însă mai apoi îşi continuară fuga spre ceilalţi doi. La un momentdat pe partea dreaptă Horia zări un refugiu. Urcă pe treptele de beton şi strigă mai mult în şoaptă către Peter:
- Peter! Peter, vină-ncoa!
Peter însă nu auzi şi îşi continuă fuga mai departe. Horia se îndepărtă de scări pătrunzând în refugiu; gloata de paşi trecură pe lângă acesta continuându-şi mai apoi fuga tot înainte.

Tunelurile metroului se scufundară înapoi în liniştea nopţii. Neştiind unde se află, Horia se decisese să îşi continue drumul către direcţia în care fugise Peter urmărit de cei de la pază. După câteva minute de mers tunelul se deschisese într-o hală mare iar Horia recunoscu imediat locul: staţia Apărătorii Patriei. Urcă pe peron şi apoi pe scările ce duceau spre ieşire, însă aceasta era încuiată. Se gândi dacă ar trebui să aştepte aici sau să încerce să meargă la staţia următoare cu speranţa că acolo o să găsească ieşirea deschisă când din tunel ieşi un zgomot asemănător unei huruieli. Privi cum pereţii tunelului se luminează iar de după o curbă apăru un metrou. Acesta intră în staţie luminând-o, încetini şi în final opri, deschizându-şi uşile. Înăuntru nu era niciun călător. Pentru că oricum nu avea de ales, Horia intră în metrou, se aşeză pe unul din scaune şi aşteptă.

Uşile se închiseseră fără ca acest lucru să fie anunţat, aşa cum se întâmplă de obicei, iar metroul o luă mai departe spre celelalte staţii, prin care trecu fără să se oprească. Recunoscu, în ciuda faptului că toate luminile erau stinse, staţia Piaţa Unirii, apoi Piaţa Romană, apoi Piaţa Victoriei, apoi Aurel Vlaicu şi în final Pipera. Metroul nu opri însă nici aici, deşi era ultima staţie, ci îşi continuă drumul. Pentru prima dată vocea feminină de la metrou anunţă:
- Urmează staţia Pieptănari, cu peronul pe partea stângă.

"Pieptănari?" îşi zise pentru el Horia. Metroul încetini şi pătrunse într-o staţie de data asta luminată. Pe peron sute de călători aşteptau oprirea trenului. Uşile se deschiseseră făcând loc călătorilor să pătrundă înăuntru. Cei mai mulţi erau îmbrăcaţi ciudat, ca în imaginile difuzate în reportajele despre epoca comunismului. Oamenii începură să ocupe locurile libere. În dreapta lui Horia se aşezase un domn de vreo 40 de ani iar în stânga... în stânga era Vicky, care începu să zâmbească când văzu uimirea de pe chipul lui.
- Mergem?, spuse ea.
Vocea feminină din metrou anunţă:
- Atenţie, se închid uşile. Urmează staţia Veşniciei cu peronul pe partea stângă.

Metroul scârţâi şi, luptându-se cu inerţia, o luă din loc lăsând în urmă staţia cu luminile ei.


r/amscrisasta • • Nov 04 '25

L-am visat din nou

10 Upvotes

L-am visat din nou

După atâta timp

Era voios, era bine

Părea mai bun decât il știu

Și ma bucuram ca-l văd așa.

Era vara, era cald

Iar eu pe inserat băteam mingea

Cu alți doi copii de prin vecini

Pe deasupra unei porți ce nu exista

M-am oprit când mi-am amintit că locuiesc în altă parte

Într-un loc aproape de acesta

Dar mult mai diferit.

Aici tatăl meu era om bun

Aici zâmbea și nu de la bautură

Dincolo nu era așa, iar eu de acolo ma trageam

As fi vrut sa-l iau in brațe dar am convenit că o sa revin

O sa-l ajut să-și repare mașina

Acum puteam sa il ajut, pe când o vându-se eram copil

Mi-am luat la revedere prea subit

N-am apucat sa spun un sărut mana, tata

Smuls din lumea aia, am deschis ochii

Douazeci si șapte octombrie

Acum șase ani si încă-o zi, tatăl meu îi închisese.


r/amscrisasta • • Sep 13 '24

Am scris prima mea carte

10 Upvotes

Salut, am terminat primul draft de la un proiect pe care l-am inceput din pasiune acum aproape un an. Consider ca trebuie sa las oamenii sa citeasca cartea asta pentru a o face mai buna cu adevarat. Vreau feedback brutal din partea voastra. Cartea are cam 100 de pg si e o lucrare filosofica in stilul lui Kierkegaard, adica si cu o poveste pe langa ideile filosofice. Cine doreste sa o citeasca sa lase comment si va trimit in privat link ul.