r/amscrisasta • u/Silviu_Man • Dec 08 '21
Eu și restul lumii
Sezonul 1. Episodul 1.
Am ajuns pe lume.
Pe la 6 dimineața. După unii. După alții, era cam 6.30. Ma rog, ce contează juma’ de oră intr-o viață de om? Se întâmpla cu mult, mult timp in urmă, într-un oraș foarte, foarte frumos. Adică prin ‘67, toamna, in Bârlad.
Martorii oculari spuneau ca am ieșit greu. Adică au trebuit sa tragă de mine. Încă de atunci eram căpos si incapatinat. Cică aveam capul țuguiat de la travaliu si mi l-a rotunjit moașa. Lipa, lipa ... gata! Numai ca am avut ghinion. Am nimerit o moașa anti talent pentru sculptură. Așa ca mi-a rămas un mic platou asa, mai spre ceafă. In fine, bine ca nu a netezit ce era in interiorul capului.
Mama zicea ca am fost rău de mic. Făceam multa gălăgie, eram agitat, nu dormeam. O pacoste la casa omului. Însă compensam cu ceva : eram hrănaci. Adica mâncău. Nu-mi amintesc, dar o cred pe cuvânt. Am supt la sân până la un an si două luni. Cred ca de aceea îmi place brânza fermentată. Si acuma, dupa atâțea ani, când trec pe lângă raft, pe la “Berlin” sau Lidl , simt asa, o pornire interioară. Si mai iau una din alea, blue, cu mucegai. Cred ca am cumpărat până acum peste o suta. Uneori nu se gasea dar vânzătoarele au învățat lecția. Acum găsesc tot timpul. La Berlin, la Grădină.
Casa noastră era in cartier deal. Sau in Cartier Deal, nu stiu cum se scrie corect. Pe strada F. Engels, mai la vale de sifonaria lui Molenta. Cu diacritică. Parțial paralela cu Tudor Vladimirescu si cu o uliță de scurtătură, care cobora spre oraș, îngusta si permanent ornata cu cite un rahat cu moț. Asta e. Lumina nu prea era dar erau mulți oameni care se intorceau acasă de la schimbul doi.
Casa noastră era una din vălătuci. Adică din lut galben, paie si balega de cal, amestecate cu apa si claditi pe furci din lemn. De multe ori, cind am mai crescut, ma lua bunicul cu el la “vinatoare” de balega de cal, in deal de barieră, către livada. Lutul asta era fantastic. Ținea si cald si racoare. Asa ca renunțam la plapume prin iunie. Avea prispa din lemn, streașina din rondele de brad, cu model, tavan bătut in scândura supusă, cu grinzi aparente. Grinzile alea erau multifuncționale. Puteai atârna pe ele rufele aduse iarna, țepene, de afară, puteai pune ornamente din hârtie grofată de Crăciun sau banane verzi la copt ... când prindeam banane! Asta chiar imi amintesc bine. Era un chin. Sa stai sa te uiți la banane cum se coc vreo trei zile si sa le mănânci in trei minute. In fine, bine ca nu atârna tata acolo cârnați sau slănina. Ar fi fost o mostră de sadism.
Tata era un maramureșan blând si înțelegător. Numai ca a lucrat in mina de argint, in turnătorie, la forjă ... Așa ca avea o palmă ca scândura din gard. O singură dată mi-a atins una in zona dorso-caudală. Anestezie locală totală. Si aia a fost asa, mai in glumă. M-a luat in brațe si s-a jurat ca nu se mai atinge de mine. Mișto! Înseamnă ca urletele si tavalitul pe jos au funcționat. De atunci, tata a delegat genul asta de Corecții mamei si bunicii mele. Mai mult bunicii mele, ca ea o știa cel mai bine pe aia cu “bătaia e ruptă din rai”. Iar la ea chestiile astea cu tavalitul pe jos nu prea țineau. As spune chiar ca dimpotrivă. Asa ca am învățat sa deschid clanța de la poartă in zecimi de secundă.
Mama este o moldoveancă frumoasă. Ca te si miri ce l-a apucat pe un maramureșean sa se stabilească in Barlad. Pai de aia, ca moldovencele sunt cum sunt. In fine, nu a regretat niciodată. Minionă, brunetă ... i-a rupt gura maramureșanului.
Bunicii mei erau de prin apropierea Barladului. Țărani veniți la oraș înainte de razboi. Bunicul a fost polițist de cartier. Avea si vie, si pămînt. Până au venit Comuniștii la putere. Dar asta e altă poveste, mai am până acolo. Bunica mea era aprigă. Iubea pisicile si ma vâna pe mine prin curte in fiecare zi. Avea in permanență o vargă lungă, de salcim. Aveam grijă sa nu se usuce dar in spatele casei era un salcâm. Pe ăla nu aveam cum sa-l fac sa dispară asa ca stocul era plin mereu. La vremea primelor amintiri nu înțelegeam de ce numai eu eram “Caiafa”, “Cataroi împuțit” si de ce “daca ar avea un câine ce am eu in cap, ar turba”! Apoi am înțeles. Nimic nu era in siguranța in curte si pe o raza de zece case cind scăpam afară. Si scăpam destul de des.
Așadar, am văzut lumina lumii si gata, eram la casa mea, cu un frate mai mare, cu doi părinți si doi bunici, un copac bătrân in curte, vreo zece butuci de vită de vie, un beci zidit in cărămida, o buda exterioara cimentată si cu ecou, o armată de pisici, o mahala plina de oportunități si mult timp liber. Printre primele amintiri de care îmi aduc eu aminte (ha,ha) sunt mindirul cu paie pe care dormeam cu bunicul meu si cu doua pisici. Apoi sunetul focului aprins la 5.30 dimineața, duduind in soba cu plită din fontă si cu rola. In fine, desenele de gheață pe ferestrele din lemn, cu sticlă chituita si zavoare la interior. Pe care, mulți ani mai tirziu, scoteam boxele de la magnetofon si puneam Pink Floyd. Tare, ca sa o acoperim pe Marcela Budala ce se rostogolea de peste gard, de la vecinul Arbanas. Dar si asta este o alta poveste, revin la ea mai tirziu, peste vreo 16 ani.
Cam atât deocamdată. Cred ca aveți o imagine destul de clara despre ce urmeaza. Va dau detalii in episoadele următoare. Ma rog, din cât imi amintesc sau mi-au povestit alții. Pentru ca, in anii de grație 60-70-80, lumea a avut ghinionul sa primească si sa găzduiască in sânul ei pe subsemnatul.
Numele meu este Man. Silviu Man