r/limbaromana • • Oct 09 '26

Gramatică Tu iți faci duș?

53 Upvotes

(Sper că folosesc flairul corect pentru această postare.)

Eu sunt din Ardeal și sunt studentă în Timișoara. Până ce am venit în Timișoara, nu am mai auzit niciodată această vorbă ,,să-mi fac duș". Persoanele care folosesc această formă sunt din zona Banatului sau a Olteniei.

Sunt doar curioasă cum s-a ajuns la această versiune. :))))

edit: ce oameni, război din cauza dușului. vina mea că n-am tăcut(postat pe reddit💀💀💀)


r/limbaromana • • Mar 05 '26

Etimologie Cuvântului „albină” are o origine atestată, nu doar reconstituită

41 Upvotes

😅 [Îmi cer scuze scuze pentru eroarea din titlu pe care n-o mai pot corecta decât ștergând întregul articol!

— cuvântul nu cuvântului —

ca să mă exprim și eu ca Flavius Caper și ceilalți grămătici!]

************************************************************************

Termenul latin *alvīna („stup”) este înregistrat ca doar reconstruit (ghicit cu o probabilitate variabilă), deci marcat cu asterisc, pe baza cuvântului albină, a echivalentelor din aromână (alghinã), meglenoromână (ălbină), istro-română (albire) și venetă (albina = „stup”), ca presupus derivat din latinescul clasic alvus sau alveus (ambele însemnând și „stup” - între alte sensuri din aria semantică „cavitate”). — Dar, de fapt, termenul este atestat în secolul al II-lea, la plural, ca o alternativă „vulgară” la cuvântul alveāria, plural al neutrului alveārium („stup”), în Flavius ​​​​Caper, De verbis dubiis: Alvearia, non alvinae .

Prin urmare, etimologia este: alvus/alveus > alvīna > albina etc, ca o serie populară paralelă cu cea cultă alveus > alveārium - alveāria.

Derivarea alv(e)us → alvīna pare normală în latina populară (cf. gallus → gallīna). Dacă alveus era pronunțat în latină /'al.we.us/ – și mai exact [ˈaɫ.we.ʊs] –, iar alvus /'al.wus/, adică [ˈaɫ.wʊs], alvīna se auzea probabil /alˈwi:.na/ - cf. [ˈɡal.lʊs] → [ɡalˈliː.na].

Faptul că perechea alveāria - alvinae este la plural ar putea fi deja un indiciu al evoluției semantice din arealul romanic oriental: stup = multe albine → o albină .

S-ar cuveni ca alvīna (plural: alvīnae) să fie înregistrat ca formă certă, atestată, nu doar ipotetică, a cuvântului românesc, dat fiind că face parte din seria de variante documentate de către grămăticii latini (drept erori ce se cereau corectate) — alături de multe altele, cum sunt cele din mai celebrul Appendix Probi. Asemenea cuvinte au o mare valoare documentară (tocmai pentru că erau forme „greșite”, populare) ca verigi etimologice intermediare pentru cuvintele neolatine: auris > oricla > ureche (auris non oricla în Appendix Probi).

———

EDIT - în completare la comentariile deja făcute drept replică la intervenții dacomane & anti-latiniste:

Dacomanii nu realizează că metoda lor (the method in their madness) poate fi aplicată la orice zonă neolatină — pentru a pretinde, de pildă, că abeille din franceză nu vine din apicula < apis, ci e înrudită tot cu englezescul "bee” (sună „la fel”: beille-bee!) sau cu celticul bech (/ˈbʲex/), când de fapt (lăsând de-o parte că sunetul A inițial rămâne neexplicat în afara latinei) pierderea consoanelor în franceză e de o banalitate zdrobitoare: boscus „pădure” (a origine cuvânt franc intrat în latina medievală), devine bois, adică „bua” /bwɑ/ (bosco în italiană, occitan bosquet), digitus „deget” devine „dua” - doigt /dwa/. De fapt, actualul cuvânt francez pentru albină, abeille, a dislocat o formă și mai erodată a latinescului apis, ef. Abeille este la fel de erodat față de apicula pe cât este ef față de apis. — Iar când li se reproșează această consecință incredibilă (că nicio limbă neolatină nu provine din latină, ci fiecare din câte un strămoș la fel de vechi!), una care ar trebui să le anuleze pretențiile prin reducere la absurd, ei sunt de obicei suficient de nerușinați să pretindă că ce e șocant pentru noi e ca de la sine înțeles pentru ei și că există „savanți” din toate zonele „pretins” romanice care au „demonstrat” chiar acest arhaism separatist al fiecăreia dintre limbile respective! Limbile romanice ar fi toate bazate pe vechi limbi locale paralele cu latina! — Problema e că echivalentul logic al limbii dacilor pe teritoriile respective este destul de bine, bine, sau foarte bine cunoscut: diferența între limbile galilor și limbile neolatine, pe de o parte, și asemănările între limbile neolatine, pe de altă parte, e atât de mare, încât, dacă nu latina e mama lor, un strămoș comun echivalent (identic latinei!) trebuie reconstituit, ca un puzzle în care și româna își are locul ei! (După cum, desigur, piesele lui Shakespeare au fost scrise de un om cu același nume. - The plays of Shakespeare were not written by Shakespeare but by another man of the same name.)

Însă, problema cu dacomania este, strict intelectual, mult mai severă, mai rudimentară, mai brutală! — Nu e vorba (doar) de o gândire fanatică, dogmatică și esențialistă, ci și de o lipsă de cultură istorică și lingvistică elementară, ba chiar de incultură crasă — ca o precondiție a pretenției anti-latiniste! Este cu neputință să fii cât de cât familiarizat cu latina – dat fiind că avem mii de texte (OPERE!) în această limbă (după cum avem ZERO în „dacică”) –, ca și cu italiana, spaniola, franceza, și să nu remarci imediat asemănarea și apropierea între acestea din urmă, pe de o parte, dar și, pe de altă parte, distanța dintre latină și neolatinitate, contrastul lor cu arhaismul monumental al latinei! Fie și numai această cultură elementară și superficială îi va permite unui om inteligent să vadă ordinea tipologică ce coincide cu cea cronologică din acest tablou! Raportul dintre latină și limbile neolatine este structural, logic, cronologic, morfologic, ca acela dintre o rădăcină și restul plantei, sau între trunchi și ramurile unui arbore! E normal ca portugheza să semene mai mult cu româna decât seamănă fiecare cu latina, la fel cum două ramuri aflate la extremități opuse ale arborelui seamănă una cu alta mai mult decât cu trunchiul sau rădăcina din care se trag! Schema istorică-etimologică este una evoluționistă, în care limbile neolatine ocupă locuri tipologic similare (de „urmași”), diferite de cel ocupat de latină (ca „strămoș” comun). — Așa se face că un naționalist extremist ca Ion Coja, a cărui gândire e destul de „fanatică, dogmatică și esențialistă” pentru a friza fascismul, antisemitismul și negaționismul, nu poate adera la ce spune Vinereanu - deoarece știe latină. Iar când un dacoman înrăit se dovedește a fi un cunoscător al latinei și al limbilor neolatine, singura explicație pentru păstrarea distanței între ce spune și ce știe rămâne psihopatia sau o formă aparte de sociopatie!


r/limbaromana • • Feb 09 '26

Istorie SUNT vs SÎNT în „Atlasul lingvistic”

Thumbnail
gallery
41 Upvotes

Iată cât de marginală era pronunția [sunt] în prima parte a secolului 20. Impact trecător al scrierii asupra vorbirii, ea nu a devenit mult mai populară înainte de anii 50-60 și nu putea decât să se șteargă și mai mult în anii 70-80. Era pe cale de dispariție înainte de reforma din 1993, care a impus-o pentru prima dată drept regulă de pronunție. Reformele din anii 30 ai secolului 20 precizau destul de clar că SUNT e doar o convenție grafică pentru „formele cu Δ (a se citi „formele fonetice”) ale verbului „a fi”. (Ortografia românească după modificările din 1932 Regule și explicări, p.16). Reforma din 1993 care stă la baza normelor actuale e în linii mari o revenire la regulile din 1932, cu omiterea tacită a excepției relative la „formele cu Î ale verbului a fi”.

Din dorința de a restaura un trecut lingvistic imaginar, reformiștii din anii 90 au produs o inovație fonetică aproape totală!

Diferitele ediții ale Atlasului pot fi găsite aici:

https://ebib.inst-puscariu.ro/atlasullingvisticroman.html

https://biblioteca-digitala.ro/?pub=9660-atlasul-lingvistic-roman-alr


r/limbaromana • • 3d ago

Istorie Primele rânduri românești cu grafie latină „românească” au fost scrise de o femeie: domnița Ilinca Leurdeanu, fata lui Pătrașcu Vodă

Thumbnail
gallery
38 Upvotes

E vorba despre o semnătură la finele unor documente emise în perioada 1640-1660. Mai sus e un articol (Revista pentru istorie, arheologie și filologie, vol xvi, 1922, p. 195, pdf 199 - clic) despre un asemenea zapis din 1642.

„ieu ilinka fata alu petrasko vodâ”

[sau clic aici pentru o rezoluție mai bună]

Este și prima folosire a literei âÂ, doar că ea notează sunetul ăĂ. (Vezi Flora Șuteu, „Istoria semnului grafic â în scrierea românească”, Limba română, anul XX, 1971, nr. 2, pp. 187–191. - clic.) — Se pare că în versiuni mai târzii ale semnăturii Ilinca „românizează” și mai mult scrierea numelui tatălui, din Petrasko în Pătrașko, după cum se vede din reproducerea uneia pe care o face Hașdeu în Etymologicum Magnum Romaniae (tom 1, p.3, pdf 61 - clic aici) și o datează 1660 (vezi imaginea aici). Acolo ea scrie: „ieu ilinka fatalu pâtrasko vodâ”, acel "fatalu” (=fata lui) fiind încă un mod de exprimare banal în sudul Munteniei.

De fapt, acesta nu este cel mai vechi text românesc cu caractere latine, dar este primul bazat pe o convenție grafică transparentă, fonetică, apropiată de cea de azi, în timp ce primele texte românești, în sens strict, cu caractere latine, folosesc o convenție grafică ungurească sau poloneză.

„Fragmentul Todorescu”, cel mai vechi text românesc cu litere latine, este o „Carte de cântece”, tipărită la Cluj sau Oradea (1570), tradusă din ungurește, care folosește o ortografie maghiară și săsească greu de recunoscut astăzi (cz notează sunetul din ce/ci, etc.): La Esaias prorokul: tutorora au ßkcris laßßat: kce Domnulu-y ua odihny: kari mor en credintza Luy. --clic--

Rugăciunea „Tatăl nostru” a lui Luca Stroici, tipărită în 1594, folosește convențiile ortografiei poloneze (când nu include simple erori?): swinçaskese (sfințească-se), Penia noastre seçioase de noai astedei (Pănea noastră sățioasă dă noao astădzi), ne mentuiaste de sitlanul (ne măntuiaște de hicleanul), in nexzij necitor (în vecii vecilor?)

(Documentul polonez este un pdf de 1336 de pagini și peste 900 MB - acesta este linkul la pagină pentru consultare online, acesta este linkul direct de descărcare. Pasajul respectiv e la pagina tipărită 1224, pagina 1242 din 1336 în pdf.)

Ce mă încântă la acel mic rând al Domniței este că pare a urma o „convenție” personală care azi ne apare foarte adecvată, tocmai pentru că este strict fonetică, prin contrast cu celelalte două, ba chiar cu unele din primele convenții românești latinist-etimologiste.


r/limbaromana • • Aug 11 '26

aparent

30 Upvotes

Tot văd pe reddit că "aparent" se folosește cu sensul lui "apparently" din engleză. Dar nu e același lucru...

Apparently = pesemne, ceva ce pare a fi într-un fel și nu avem motive să credem că e altfel

Aparent = care este altfel decât pare la prima vedere, care este doar în aparență așa cum se arată (după dexonline)

Aș zice că sunt ceea ce am învățat la școală că se cheamă "false friends". Deci întrebarea mea ar fi - se exprimă lumea aiurea în romgleză, sau e acceptat și sensul ăsta, mai nou?


r/limbaromana • • Sep 24 '26

Etimologie Termenul "pinc"

28 Upvotes

Salutare! Am și eu niște întrebări despre termenul "pinc" (elastic de păr). Cercetez etimologia cuvântului de mult timp insa nu pot găsi informații din surse oficiale

Astfel voiam să vă întreb:

Ați auzit de termen? Îl folosiți frecvent?

Daca da, de când ați început să îl folosiți? Este un termen apărut recent sau are o istorie mai veche?

Aveți orice fel de informație care m-ar putea ajuta la deducerea etimologiei cuvântului? Spre exemplu o firma sau companie cu nume similar care producea elastice in zonă? Sau poate un magazin? Orice informație îmi este de ajutor

Va mulțumesc!


r/limbaromana • • Aug 29 '26

Expresia "a te da lebădă in c*cat"

28 Upvotes

Am auzit-o toată copilăria mea folosită de adulții din jur cu sensul de a fi ipocrit, a avea aere de superioritate deși nu ești mai bun ca ceilalți. La fel si expresia "broască râioasă cu coada sus" - dar nu găsesc nimic pe net despre expresiile astea. Voi le-ați mai auzit sau le-am halucinat eu?


r/limbaromana • • Sep 30 '26

Etimologie Ardelenismul „fain” este cuvântul francez „fin” trecut prin germană

27 Upvotes

Cuvântul german e din cuvântul francez de origine latină din care provine și adjectivul FIN din româna standard. Cuvântul englezesc cu același sens care sună la fel ca cel ardelean (fiind tot rezultatul unei pronunții germanice) are aceeași origine franceză: e la bază același cuvânt.

https://en.wiktionary.org/wiki/fain#Etymology_7

https://en.wiktionary.org/wiki/fájin#Hungarian

https://en.wiktionary.org/wiki/fein#Descendants

https://en.wiktionary.org/wiki/fin#Etymology_1_8

https://en.wiktionary.org/wiki/fine#English

Cuvântul în cauză a intrat în română peste tot, dar când voi auzi un bucureștean urându-mi „un weekend fain” mă voi amuza să-i răspund: „un weekend fin!” 🫰🏻🥸


r/limbaromana • • Oct 14 '26

Ce nu va place pe DOOM?

23 Upvotes

Ce cuvinte din DOOM vi se par inutile sau controversate? Ce ati adauga la urmatoarea editie?

Pe mine ma cam irita "niciun/nicio", precum si faptul ca au fost introduse direct cuvinte precum "cool", "fresh", "crazy", "fashion".

Sa adaugam atunci si "nerd", "scam", "random".

Discutia recenta despre "supat" a starnit discutii vii si amuzante, chiar daca termenul e in dictionar de ceva vreme. Mai stiti alte exemple din aceasta categorie?


r/limbaromana • • 11d ago

Etimologie Un „fals prieten” italian: bezmetic ≠ bisbetico

Thumbnail en.wiktionary.org
22 Upvotes

Poate părea greu de crezut, dar traducerea în italiană a titlului piesei lui Shakespeare "Îmblânzirea scorpiei" (The Taming of the Shrew), anume „La bismetica domata”, nu înseamnă „îmblânzirea bezmeticei”: în timp ce cuvântul italian bisbetico înseamnă „ursuz, arțăgos, capricios” și vine, zice-se, din greacă, cel românesc înseamnă „rătăcit, năuc”, este de origine slavă și provine, cel puțin în parte, din vocabularul apiculturii (bez=fără, matka=matcă, regină, „albine bezmetice”=albine rătăcite, roi orfan - vezi mai jos Solirom). Apele etimologice rămân totuși tulburi nu atât prin ecoul italian cât prin apropierea formală și semantică de varianta „dezmetic”=bezmetic, legat de dezmetici care la rându-i pare conectat la o altă sursă latină. Clarificarea situației nu este îmbunătățită nici de menționarea de către dicționare (Iordan, Ciorănescu) a formelor slave asociate cu bezumŭ „nebunie” (bez=fără, umă=minte, cf.umen=deștept, în bulgară). Ipoteza apicolă nu poate fi eliminată, cf. Solirom:

Dar nici reducerea la ea nu pare posibilă. Când am aflat prima dată că în greaca veche mêtis (μῆτις) înseamnă inteligență (practică: iscusință) mintea mi-a fugit etimologic la „bez-metic”=fără minte. Ipoteza asta nu pare a fi fost luată în seamă de dicționare. Ele menționează însă prin Teleorman bozometic/buzumetic ca variantă a lui „bezmetic”, cu sensul foarte specific de „prost”, „fără minte”. E improbabilă o influență morfologică a lui „bosomelnic”=bosumflat (deși asta ar fi readus în joc semantica italianului besbetico ca să ne zăpăcească și mai mult), care este marcat ca moldovenism în DELR (ci pare mai degrabă legat de bulgărescul bezumnik „fără minte, prost”).

Din punct de vedere morfologic „bezmetic” este solid asociat vocabularului apicol. Nu doar ucraineana, dar și sârba are o formă similară cu sensul respectiv. Confuzia semantică și morfologică cu „dezmetic” este însă importantă, dar la fel este și separarea lor etimologică. „Dezmetic” este primul atestat, în 1688, practic cu sensul de azi al lui „bezmetic” (Micul dicționar academic, ediția a II-a: vezi pagina originală în imaginea din comentariu).

(Înv) 1 (despre oameni) Care umblă fără rost. 2 Care are o comportare lipsită de bun-simț. 3 (Pex) Lipsit de rațiune Si: descreierat, nebun, zănatic. 4 (despre manifestări ale oamenilor) Care denotă lipsă de echilibru, de bun-simț, de rațiune Si: aiurit, nesăbuit. 5 (despre oameni și animale) Dezorientat în fața unei situații Si: năuc, uluit, zăpăcit.

Sensul „apicol” specific e înregistrat mai târziu, atât pentru „bezmetic” cât și pentru „dezmetic”, dar cel vechi [(Înv) 1 (despre oameni) Care umblă fără rost.] ar putea fi explicat ca o evoluție figurată din cel apicol. Pe de altă parte, vechimea și răspândirea largă a sensului „lipsit de minte” face ca acesta să fie imposibil de redus la cel apicol, în timp ce forma „dezmetic” este legată de „dezmetici”, ca și de alte forme (a se dezmeţi=dezameți) cu o probabilă origine latină (cf. a ameți) Par a fi în joc cel puțin trei linii etimologice diferite care s-au amestecat semantic și morfologic. O înrudire cu forma italiană are și ea suporterii ei, anume George Giuglea (vezi comentariu), „Dacoromania”, II, p. 823, citat în S. Drincu, Prefixe româneşti de provenienţă slavă (2).

Articolul lui I. Iordan este disponibil online AICI, p.95 pdf.


r/limbaromana • • Dec 03 '25

„A locui” și „a înlocui” au origini (foarte) diferite!

19 Upvotes

Acesta este poate cel mai frapant fenomen de convergență semantică din limba română și unul dintre cele mai remarcabile peste care am dat vreodată în orice limbă. Este practic imposibil pentru un vorbitor contemporan al limbii române să nu facă o asociere puternică între cuvântul „loc” și cele din familia verbului „a locui”. Și totuși verbul acesta avea în trecut forma „a lăcui” și provine din maghiară, în timp ce „loc” (de unde „a înlocui”) provine din cât se poate de clasicul Latin locus (de unde luogo/louco/locu în italiană și dialecte italice, lieu în franceză etc).

Asemănarea semantică și morfologică a condus la integrarea totală a rădăcinii maghiare în sfera cuvântului de origine latină: a locui înseamnă a-ți găsi locul, dar și locuința, iar un locuitor e un localnic.

Latina are verbul locō - a așeza, stabili, dar și închiria, sens care se păstrează în franceză (louer), italiană (locare), spaniolă (logar). Englezescul locate e un latinism cult, ca și sinonimul localiser, care a trecut în română (localiza), împreună cu toată familia (local, localitate, locatar). Toate aceste neologisme sunt ușor și corect interpretate de vorbitori drept legate de loc - dar (mai puțin corect) și de a locui - locuit - locuitor.

Așa se face că un loc nelocuit nu conține nici măcar etimologic o contradicție.


r/limbaromana • • Sep 30 '26

Etimologie Care este pronunția ardelenească autentică a cuvântului „fain”?

18 Upvotes

Oare acest cuvânt provine direct din germană sau e trecut prin maghiară? Îl aud peste tot pronunțat aproape ca englezescul FINE, aproape de forma germană - /faɪ̯n/, ceea ce pledează pentru prima ipoteză, dacă nu cumva la origine, în română, s-a pronunțat ca în maghiară: [ˈfaːjin].

(Cuvântul maghiar vine oricum din germană, unde a ajuns din franceză, de unde româna standard a luat forma „fin”.)


r/limbaromana • • Dec 24 '25 Thanks

Istorie Cuvintele românești care au călătorit cel mai departe (ca împrumuturi în alte limbi)

18 Upvotes

MASĂ

Căutând cuvântul românesc care a călătorit cel mai departe, Dan Alexe (Dacopatia și alte rătăciri românești - care de altfel include un sub-capitol numit „Ce cuvinte au dat românii popoarelor vecine”) susține că acesta ar fi cuvântul MASĂ, de origine latină, transmis la slavii sudici și la turcii otomani, dar ajuns de la aceștia la perși și departe în tot orientul (p. 204-206).

Wiktionary confirmă că turcescul „masa”, în turca otomană ماسه, provine din bulgărescul masa маса (masa, “masă”), care la rându-i provine din românescul masă, dar pretinde că termenul persan (care a fost transmis mai departe în orient) vine din persana veche, nu din turcă.

Mai multe detalii AICI, unde am încercat o discuție pe r/etymology.

Oricum ar fi, trecerea lui la otomani i-a asigurat o călătorie îndepărtată! Multă lume știe de cuvintele românești de origine turcă, dar puțini știu că un cuvânt turcesc atât de important e de origine românească (primit probabil prin intermediul bulgarilor). Cuvântul e definitoriu se pare și în uniunea lingvistică balcanică (Balkan Sprachbund):

Dan Alexe menționează și alte cuvinte românești împrumutate de alții, în primul rând Crăciun. El afirmă de asemenea că oțet şi must au intrat din română în sârbă şi bulgară, și că în bulgară cuvintele oltar (altar) şi poganin (păgân) sunt de origine română (p. 203).

PUȚĂ

Eu cred însă că s-ar putea argumenta că de fapt cuvântul care a călătorit cel mai departe este unul și mai modest și mai neașteptat, deopotrivă infantil, argotic și familiar!

Poate părea de necrezut, dar Wiktionary confirmă că termenul argotic din engleza americană, frecvent întâlnit în romane și filme ale unor autori americani de origine evreiască, anume PUTZ (cu sensul de "tâmpit, prostovan", dar și cu sensul originar de "penis"), este descendentul termenului românesc. El apare aici ca provenind din idiș, dar termenul argotic evreiesc e la rându-i descris ca provenind din română. — Marcarea originii românești ca „nesigură” e nelalocul ei: e vorba de o serie de cuvinte argotice, probabil din argoul prostituției, dintre care unele provin din română (cum e puță-putz, rusescul поц/pots), altele din idiș (ca fraier, la origine, clientul prostituatei, și șmecher, opusul fraierului, adică „peștele”), altele din romă (gagică, a buli, candriu etc).


r/limbaromana • • Jun 13 '23

Î sau Â, SUNT sau SÎNT

18 Upvotes

[N.B.! --Acest articol reprezintă punctul de plecare al unei investigații care a condus treptat la modificarea sau nuanțarea ideilor și deciziilor mele cu privire la această temă. - Am publicat deja un „episod 2” aici.]

Mă consider un tip citit capabil de autoritate în limba proprie. Prefer „sînt” lui „sunt”, pentru că așa pronunț și pentru că știu limba și istoria ei! Chiar dacă scriu „sunt” uneori (la calculator), nici prin cap nu-mi trece să pronunț „sunt”!

Am adoptat â în loc de î mai peste tot dat fiind că, în lipsa unui criteriu absolut (etimologic sau nu) de a alege exclusiv între î și â (mai ales pentru rădăcini nelatine), forma „român” poate foarte bine fi considerată ca standard, și nu ca excepție cum era până în 1991. N-aș zice nu la folosirea ambelor după criterii etimologice, măcar în anumite cazuri („excepții”), iar nu după criterii mecanice cum e acela care mă face să scriu „înger” în loc de „ânger”.

[E vorba mai sus de practica mea personală anterioară și de descrierea unor preferințe subiective, nu de o poziție față de posibilele norme. Nevoile practice, didactice și epistemologice impuse de participarea la acest sub m-au făcut mai atent la rolul normelor, încât consider acum că o exprimare publică trebuie, cel puțin în linii mari, să urmeze o normă clară.]

Înțeleg argumentele reformei din 1954, pe care doar cei neinformați o consideră o acțiune comunistă antipatriotică: în realitate era vorba de o reformă pro-fonologică, cam radicală și uniformizantă, dar bazată pe ideea simplă că î/â, (”vocală închisă centrală nerotunjită”, în engleză ”close central unrounded vowel”), uneori numită „i posterior”, este mult mai aproape fonetic de /i/ decât de /a/.

Totuși, pentru simplitate (inclusiv una argumentativă) accept tranșarea în favoarea lui â în cele mai multe cazuri.

[Alegerea literei î în loc â în 1954-1993 pe baza apropierii mai mare a sunetului î/â față de i nu este improbabilă, dar nu o pot certifica științific. S-ar putea ca alte rațiuni să fie în joc aici, care ar merita studiate.]

Dar păstrez ca excepție „sînt”, pentru că altfel, singura cale ar fi să scriu „sunt” dar să pronunț altfel (chiar dacă asta nu ar fi o nebunie: vezi mai jos despre reforma din 1932).

[S-ar putea de fapt scrie „sânt”, cum regulile actuale permit pentru a nota rostirea cu sunetul îâ - vezi regulile explicite la „episodul 2”. Aveam motive polemice să resping forma „sânt” pentru că o percepeam ca lipsită de o bază tradițională, menită de fapt să compromită rostirea cu îâ: cred că mă înșelam. Este în fond o formă eficientă și vizual frapantă de a cultiva rostirea cu îâ în condițiile normei actuale. Îmi amintesc de cel puțin un articol al lui Eugen Coșeriu, poate cel mai mare lingvist român, scris astfel: cu „sânt” în contextul normei 1993.]

„Sunt” e o rămășiță din epoca în care „vânt” se scria „vênt”. Se citea „sânt/sînt”. Se scria din motive de latinism militant „sûnt”, dar û se citea desigur totdeauna î (și la fel s-a întâmplat după 1932 cu „sunt” - vezi mai jos).

[Lucrurile sânt [sic!] ceva mai complicate (vezi articolele Boerescu și Chivu din episodul 2): „sunt” apare inițial, deja la finele secolului 18, alături de „sum”, ca un împrumut latin, nu ca o variantă a lui „sânt”. Popularizarea lui ține însă de statutul descris mai sus.]

Etimologia lui „eu sînt” nu e directă nici din sum și nici din sunt, ci dintr-o formă latină târzie sim simus sitis sint (vezi link mai jos). Primele atestări românești sînt, din sec .16, sănt/sămt/sint, sem/săm, săntem/sîntem/sintem, seți/set/sițis. E foarte posibil ca forma latină să fi fost parțial/regional alterată de formele slave (as) săm/sam=„eu sînt”, (ti) si=„tu ești”, (vie) ste=voi sînteți, pentru ca în final, din acest motiv sau din altul, forma sim/sem/sam/săm să devină atât de instabilă încât să fie eliminată și înlocuită pe baza mai solidă a celorlalte persoane ale verbului, care conțin latinescul <nt>. Oricum, forme în <u> ale lui „a fi” nu au existat niciodată în română!

[Faptul că latinizanții vechi care identificaseră un „săm” în Banat se înșelau crezând că e vorba de un descendent al lui „sum” este confirmat de articolele citate în episodul 2. E acolo vorba de o influență slavă frapantă, cf. sârbescul „sam”, bulgarul „săm”.]

Vorba e că se scria „sûnt” (înainte de 1904) și „sunt” (după aceea) dar se citea „sînt” într-o epocă în care doar 20-30% din români știau să scrie. La prima generație de alfabetizați unii au început să pronunțe „sunt” (cum se scrie așa se citește, credea românul) și la următoarea generație pronunția [sunt] intra treptat în limba semidoctă și apoi chiar în cea doctă (cu reînvierea pretențiilor, altfel abandonate demult, ale școlii ardelene, dar fără a ajunge vreodată înainte de 1991 regulă academică). Începuse să dispară, însă, când o majoritate de ingineri și militari membri ai academiei au reînviat fantoma asta în 1991-93 (nici măcar un singur lingvist nu a votat în favoarea acestei ultime reforme) . Dar chiar dacă se acceptă că a intrat deja în limbă, în niciun caz nu se poate imagina posibilitatea înlocuirii sau eliminării PRONUNȚIEI lui „sînt” — ca și cum aceasta nu ar exista, nu a existat, dacă a existat ar fi fost o eroare, sau dacă nu a fost o eroare e din 1993 încolo!

[Pentru o descriere mai exactă a evoluției reformelor ortografice în secolul 20, vezi „episodul 2”.]

Ideea dispariției PRONUNȚIEI „sînt” este delirantă.

În ipoteza că „sunt” ar fi acceptabil pentru că deja parte din limba vie (ceea ce nu cred), el nu ar putea decât să coexiste cu „sînt”. Iar dacă scrirea cu „î/â” este exclusă, „sunt” trebuie ORICUM să se poată citi (și) „sînt/sânt”!

Scrierea cu â, „sânt”, este bizară și infidelă etimologic. [Vezi precizările anterioare. Etimologia nu este importantă aici și este oricum destul de nesigură.] Ca excepție, „sînt” poate sluji de model pentru alte excepții. Aș propune „a rîde, rîs, surîs,”, dar „râs” felina sălbatică. Apoi: „rîu” și „ânger”. - De ce nu și „țîță” (titia în latină) sau ”întărîta” (interritus, sau in + territāre). Acest gen de excepții ar trebui să fie cel puțin tolerate, semn de cultură etimologică și vocație latinistă.

[E vorba mai sus doar de o poziție subiectivă pe ton polemic și de la un punct de un argument prin reducere la absurd. În termeni lingvistici riguroși, o revenire la o scriere etimologistă ar fi un regres și mai grav. Pretenția mea principală aici ca peste tot este evitarea impunerii unei eliminări totale a rostirii „sînt/sânt”, restul fiind secundar.]

Deplâng dar nu exclud posibilitatea ca în câtva timp „sunt” să înlocuiască tot mai mult pe „sînt” în limba vorbită. La fel de penibil, este posibil ca unii să nu mai pronunțe corect și natural „eu” (cu i moale, IPA /ɪew/ sau /jew/), ci /'ew/ (ca în pronunția regională „beu”=beau), adică să completeze gogomănia sub forma EU SUNT /'ew sunt/. - Dar aș vrea să pot vota împotriva unei asemenea maladii verbale (/'ew sunt/ nu e românește - /jew sɨnt/, da.)

A se vedea Alf LOMBARD - DESPRE FOLOSIREA LITERELOR Î ŞI Â, 1992 - reeditat împreună cu multe alte articole pe aceeași temă în 100 de ani de grafie românească (2018). Oricare ar fi opțiunea personală a cititorului rațional, argumentele acestea sunt (sînt!) pur și simplu imbatabile! Ele pot fi doar ignorate, printr-o bizară și nesănătoasă eclipsă a atenției și curiozității.

E de remarcat că lingvistul Alf Lombard, după ce analizează reformele grafice succesive (și indiferent de faptul că personal conclude împotriva reformei din 1993), când discută scrierea sînt/sânt/sunt, nu ia în considerare absolut deloc posibilitatea pronunției cu u a lui „sunt” - el nu-și imaginează că se poate măcar pune problema unei reforme a pronunției, și nu doar a regulilor grafice! [Și mai frapant e cazul lui Boerescu, citat în episodul următor!]

De ce? În primul rând pentru că venerabilul romanist suedez nu era la curent cu isteria post-comunistă românească (la vârsta lui, 90 de ani în 1992, nu-și putea imagina o asemenea aberație), apoi pentru simplul fapt că din punctul lui de vedere reforma propusă era doar o întoarcere la cea din 1932, care înlocuise pe î cu â. (Cea din 1955 înlocuise pe â cu î, iar cea din 1965 reintrodusese pe â pentru familia cuvântului ”român”).

Ei bine, reforma din 1932 (pe care cea din 1993 o reia în cea mai mare parte - așa încât nu aduce mai nimic nou în afară de aberanta distrugere a pronunției celui mai important verb!), introduce o excepție pentru sînt/sunt! După 1932 acesta urma să se scrie „sunt” dar să se pronunțe „sînt”! Ceea ce se și întâmplă practic și azi printre oamenii cât de cât cultivați sau sănătoși la cap, în ciuda prevederilor academiei!

Ortografia românească după modificările din 1932 Regule și explicări, p.16 - document întreg AICI:

„Formele cu î ” înseamnă „formele care conțin SUNETUL î” pentru că „excepțiunea” se face cu referire la capitolul „Sunetul Δ — Regula este una de scriere, nu de pronunție. Pronunția este înțeleasă ca un fapt lingvistic ( „formele cu î”) asupra căruia nu se legiferează aici. Doar grafica face obiectul „deciziunii”, într-un spirit de înțelepciune de care cei din 1993 n-au mai dat dovadă: deși pretindeau că vor să elimine din limba română urmele dictaturii comuniste, ei n-au făcut decât să personifice amestecul de obrăznicie și incompetență tipic epocii în care fuseseră formați.


r/limbaromana • • Oct 07 '26

Istorie „Ce e aia un banat?”

16 Upvotes

Asta mă întreabă cineva într-un comentariu sub un „fir” de discuție despre distincția între „bănățean” și „transilvănean/ardelean”. Răspund aici, pentru a da un răspuns detaliat:

„Un banat” era o provincie administrată de un ban - este un termen administrativ medieval est-european care apare la marginea regatului ungar. Cuvântul e probabil de origine slavă și se referă la o regiune de frontieră, uneori supusă regelui maghiar, alteori doar conectată istoric. Cele mai multe „banate” au existat în zona bosniacă și croată, probabil că ungurii au luat termenul de acolo. Cel mai important a fost chiar Banatul Bosniei care era ca și independent. După invazia mongolă și reorganizarea frontierei sudice, regii ungari au organizat în a doua jumătate a secolului 13 o serie de „banate” (din Croația și Bosnia până înspre Serbia și viitoarea Valahie).

[sursa hărții de mai sus este aceasta - celelalte corespund articolelor Wikipedia]

Unul dintre acestea a fost cel de Severin. Acesta a reprezentat un model pentru banatul Craiovei („Bănia Craiovei”, sau „Marea Bănie a Craiovei”), dat fiind că banatul de Severin trecea munții spre est și inițial includea practic Oltenia.

Această parte de est a banatului de Severin a revenit de altfel Țării românești sub Basarab I. Partea lui vestică, rămasă la Ungaria, a devenit după 1530 Banatul de Lugoj–Caransebeș. După cucerirea otomană din 1552 acesta nu a fost integrat imediat unității administrative organizate în jurul Timișoarei (eyalet în sec. 17), ci a rămas autonom sub conducerea unui ban, dar acest lucru s-a petrecut până la urmă în 1658 (însă o parte din el trecuse între timp la Țara Românească). Această perioadă (1552-1658) a fost singura în care o zonă a viitorului Banat a depins de principatul Transilvaniei.

https://en.wikipedia.org/wiki/Banate_of_Lugos_and_Karánsebes

Acest „Pașalâc al Timișoarei” - eyaletul otoman - este baza geografică a Banatului actual.

– Pe teritoriul fostului eyalet a fost creat apoi de austrieci Banatul de Timișoara - de unde numele Banatului de azi.

Când acesta fost trecut de sub administrație directă austriacă sub cea maghiară în 1778 el a fost practic desființat: a fost alipit la Ungaria prin separarea în trei comitate distincte (Timiș, Torontal, Caraș), dar nu a fost sub nicio formă alipit la Transilvania. Transilvania însăși a continuat să existe separată de Ungaria până la crearea Austro-Ungariei în 1868. Abia atunci ce numim azi Banat s-a regăsit „alipit” într-un sens Transilvaniei înăuntrul Ungariei. E de remarcat astfel că până în 1868 Transilvania a avut totdeauna o mare autonomie administrativă și un contur distinct înăuntrul regatului maghiar și al imperiului austriac, ceea ce nu se poate spune despre regiunea Banatului. Aceasta a ținut direct de coroana regală maghiară, de administrația otomană sau de cea imperială, dar nu de cea a prințului Transilvaniei.

Deconectarea Banatului de elementele lui istorice non-maghiare (otomane, sârbo-valahe, austriece) și diluarea separării între Banat și Transilvania țin în acest sens de un imaginar patriotic și naționalist maghiar. A fost o aspirație maghiară și o presiune puternică și îndelungată care au condus la reformele administrative din 1778 și 1868.

Când vorbim despre BANAT astăzi, ne referim la o regiune istorică, nu administrativă.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Banat

Banatul este o provincie istorică împărţită astăzi între România, Serbia (Banatul Sârbesc) şi o parte din Ungaria.

https://en.wikipedia.org/wiki/Banat

https://fr.wikipedia.org/wiki/Banat_historique

Relativ la problema de ce „bănățean” nu e „transilvănean”:

- „banatul” este terminologic sud-slav iar geografic (din punctul de vedere al României de azi) e conectat la o axă vest-est Croația-Bosnia-Serbia-Oltenia la sud-vest de regiunea transilvăneană axată pe zona intra-carpatică

- teritoriul Banatului actual se întinde în Serbia - Banatul românesc e practic doar estul Banatului

- Banatul e tipic (prin centrul său timișorean ca și prin zona sârbească) unul mai mult de câmpie (zona transilvăneană e una tipic mai muntoasă) -

- una din regiunile administrative mai vechi (banatul de Severin) care stau la baza celei ulterioare - eyaletul, apoi banatul Timișoarei, care a dus la Banatul actual - includea și Oltenia

- aceste regiuni administrative (pe baza cărora s-a definit Banatul actual) erau separate de Transilvania

- diluarea diferenței între Banat și Transilvania ține de un imaginar maghiar; spre deosebire de Transilvania, unde compoziția etnică definitorie a fost mereu cea româno-maghiaro-germană, Banatul a fost definit de o componentă etnică româno-sârbă


r/limbaromana • • Sep 03 '26

Etimologie Etimologie: a nărui - năruit

16 Upvotes

Dicționarele românești consemnează o etimologie necunoscută sau „suspectă” (dexonline):

https://dexonline.ro/definitie/nărui/definitii

nărui (-uesc, năruit), – 1. A cădea, a se prăbuși. – 2. A se ruina. Origine suspectă. Pare să fie în loc de noroi „a se umple de noroi”, caz în care sensul primitiv ar fi cel de „a egala”, muruiés „a nivela solul pardosit”. și fraze ca au murit mulți oameni, cît nu-i puteau îngropa, și-i aruncau prin gropi de-i năruiau (Neculce) sau năruiau munții în mînă de-i făcea țărînă (Creangă), unde sensurile glosate mai sus nu par să se potrivească (în primul se poate înțelege „a nivela” sau „a acoperi cu pămînt”, iar în al doilea, „a fărîmița”). din rinati „a împinge” (Cihac, II, 305), din nyrąti „a se scufunda” (Scriban) sau din ruere (Tiktin) nu pare posibilă. – năruială, (prăbușire a unui zid); năruitură, (ruină).

Ipoteza cu noroiul poate fi pe bună dreptate fi numită „suspectă”, cea latină din „ruere” e bizară, cea din ucraineanul nyrąti „a se scufunda” pare improbabilă și (după cum va rezulta) chiar inutilă.

Prin contrast cu toate acestea, ipoteza unui împrumut previzibil din slava sudică poate fi argumentată destul de solid. Împrumutul este previzibil pentru că acest cuvânt are toate aparențele unui cuvânt românesc de origine slavă, dintr-o serie lungă de cuvinte relativ vechi care includ prefixul slav „na”, care devine „nă” (năclăi, nădejde, năpastă, năpădi, năpusti, nărav, năuci, năvăli, năzui, năzări) sau chiar și „no” (noroc).

Pare de asemenea evident de unde am putea începe argumentarea în favoarea ipotezei acestui împrumut sud-slav: sârbo-croata are termenul nàrušiti / на̀рушити -„a face o schimbare nefavorabilă la ceva sau la ordinea a ceva [ a tulbura liniștea publică ; a dăuna sănătății ]; a strica, a deteriora, a perturba” - „ a deranja , a tulbura”; pagina sârbească dă ca sinonime порушити, урушити („a pertuba, a distruge” traduce google) ; dar порушити/porușiti are ca sinonime pe „a demola” (демолирати) și pe „a ruina” (руинирати), deci... „a nărui”!

Значења: (значење изведено преко синонима) разбуцати, претворити у прах, затрти, распршити, разбити као дете звечку, растурити, смождити, обурвати, оштетити, разбити у прах, фиг. сагорети фиг., уништити, упропастити, демолирати, срубити, разрушити, разградити, сатрти, рег. потргати рег., минирати фиг., здробити, докрајчити, девастирати, здробити све пред собом, смрскати, утући, срушити, руинирати, скрхати, сравнити са земљом, скршити, смрвити, згромити, уклонити, разбити

– ceea ce google traduce astfel (am eliminat dublurile):

Semnificații: (sens derivat din sinonime) a împrăștia, a face în praf, a zdrobi, a se sfărâma ca zornăitoarea unui copil, a zdrobi, a ruina, fig. a arde fig., a distruge, a ruina, a demola, a dărâma, a distruge, a zdrobi

Ipoteza este prin urmare de la prima vedere extrem de probabilă nu doar pentru că posibilitatea evoluției morfologice este neproblematică (narușiti > năruit/nărui), ci mai ales pentru că termenii românești sînt ușor de plasat etimologic în acest tablou sud-slav, respectiv sârbo-croat: nàrušiti (pe lângă faptul că pare a include deja sensul românesc, poate doar figurat), e parte dintr-o serie de cuvinte derivate din рушити – rušiti, prin adăugarea unor prefixe, alături de за̀рушити, о̀брушити, по̀рушити, прѐрушити, ра̀зрушити, сру̏шити, у̀рушити - zàrušiti, òbrušiti, pòrušiti, prèrušiti, ràzrušiti, srȕšiti, ùrušiti. (Sensurile lor sînt atât de apropiate că google mi le traduce pe toate cu „a dărâma”!)

Cuvântul de bază рушити – rušiti are exact sensul lui „a nărui” din limba română.

Prin urmare, diferența de sens între narușiti și năruit/nărui nu poate fi o obiecție la adresa acestei ipoteze. Deja, această diferență nu este importantă: „a demola, ruina (руинирати - ruinirati), distruge” sînt date de dicționare ca sinonime pentru nàrušiti. Apoi, chiar dacă ar fi mai mare, chiar dacă nàrušiti ar însemna doar „a încălca”, „a tulbura”, iar sensul românesc ar fi prezent doar în forma fără prefix rušiti, se poate ușor vedea că de fapt prefixul nu joacă un rol decisiv: „a nărui” are exact sensul cuvântului sârbo-croat rušiti, a cărui formă e de găsit în ucraineană și multe alte limbi, dar cu sensul mai îngust de „a tulbura, perturba, deplasa”, pe care în sârbo-croată îl are nàrušiti. În sânul acestui tablou etimologic slav, cele două variante semantice („a tulbura, deplasa” și „a ruina, distruge”) pot fi exprimate prin fiecare dintre cele două variante morfologice (cu și fără prefixul „na”, reprezentate de nàrušiti și rušiti).

Dexonline înregistrează ca regionalism moldovenesc un termen înrudit, bazat pe aceeași rădăcină: a rușui:

rușui (-uesc, -it), – (, ) A uzurpa, a pune stăpînire. – rușii. rušiti „a se da la o parte, a se muta”; la origine, s-ar fi zis despre acțiunea de a schimba pe ascuns pietrele de hotar de pe un teren. De aici, cu l expresiv, rășlui, (a uzurpa, a lua cu forța).

Nuanța legată de mutarea pietrelor de hotar mi se pare semnificativă.

Forme similare cu sârbo-croatul rušiti sînt prezente în multe limbi slave, bazate pe forma proto-slavă *rušiti (vezi acolo descendența). Ucraineanul ру́шити (rúšyty, echivalent formal cu sârbescul rušiti) pare a fi originea lui „a rușui”. Dar e vorba de un împrumut separat.

E amuzant cum originea cuvântului „a rușui” este clar identificată ca fiind rušiti - rúšyty, o formă ucraineană identică celei din sârbo-croată unde sensul e însă cel al lui „a nărui” (dat cu etimologie necunoscută sau suspectă), în timp ce sârbo-croatul nàrušiti are exact sensul lui „a rușui”!

De aici nu rezultă neapărat că originea cuvântului este „sârbească”. Sârba păstrează terminația la infinitiv -iti din slavona veche, pe care bulgara și macedoneana nu o mai au. Bulgara are această serie de cuvinte: руша - ruša = a dărâma, a distruge; наруша - naruša = a încălca, a perturba, a strica; сруша - sruša = a prăbuși, a dărâma; разруша - razruša = a distruge, a ruina. Bulgara și macedoneana nu au infinitiv, dicționarele dau persoana I singular, prezent. În macedoneană aceasta diferă doar prin terminația uši în loc de uša... În bulgară, încălcarea legii, violarea ei, „infracțiune”, se zice nărușenie, cuvânt care (mutatis mutandis) se află cu „nărui” cam în același raport în care se află hidos cu hidoșenie, pios cu pioșenie, supus cu supușenie! (În sârbă e la fel: нарушење - narušenje.)

Ipoteza originii sud-slave e cu atât mai sigură însă cu cât diferențele dintre limbile slave sudice nu contează aici.

– Aș mai specula cu privire la motivul formei cumva bizare a lui „a nărui” astfel: „a rușui”- „rușuit” - de la baza rušiti, a apărut, poate, ca și „nărui” -„năruit” inițial în română ca participiu, de unde s-a dedus infinitivul tipic în -UI. Într-un caz Ș-ul central a fost păstrat, cuvântul românesc a rămas fidel formei slave: rušiti>rușit/rușuit>rușui. În celălalt caz însă, într-un context mai conservator (dintr-o epocă mai veche) în care româna adapta/elimina sistematic sunete ca acel Ș central, rezultatul ar fi fost ceva de tipul: rui<ruit<rušiti, mult prea fragilizat sau erodat, de unde preferința pentru o variantă cu prefix: nărui<năruit<narušiti. Existența unui „rui” înrudit cu „nărui” nu este o speculație cu totul bizară: avem deja zări-năzări, rod-nărod/nerod/norod, clei-năclăi. De altfel, poate un alt lucru care a atârnat împotriva formei rui (în două silabe: ru-i) a fost existența prea asemănătoare a substantivului roi, dar mai ales a verbului corespunzător din două silabe. Așa că avem doar „nărui”, nu și „rui”, după cum avem „năvod”, dar nu și „voda”. – Interesant însă că un împrumut din rušiti>ruit>rui ar fi fost considerat de noi azi ca fiind sigur latinesc, din ruō (> ruīna)!!! – Nărui ni se pare - ni se năzare - oricum înrudit cumva cu ruină, a se ruina.

***

UPDATE:

Pentru că vreau să dau dovadă de spirit critic, ar trebui să încerc să-mi subminez propriul argument. Ipotezele alternative deja prezente în dexonline (inclusiv derivarea directă din latină) nu mă conving. Dar până aici nu am făcut un lucru care de obicei mi se pare obligatoriu când vine vorba de etimologii românești, anume comparația cu albaneza. Cum ar fi ca ALBANEZA să aibă un verb similar? Dacă ar fi ca „nărui” să vină din latină, ar fi oricum în joc o transformare prin metateză, o inversare de sunete sau silabe (ca în cazul ciupercă<peciurca): ce-ar fi ca albaneza să aibă deja o formă intermediară, adică, dacă nu una deja transformată prin metateză (ruina>narui?), atunci una care, transformabilă prin metateză, să dea exact nărui (<rănui?) — Ei bine (și e culmea!), albaneza ARE un asemenea verb, care ar putea să reprezinte veriga intermediară perfectă între un cuvânt latinesc pe linia ruō > ruīna și românescul nărui! — Anume rrënoj - citit /rəˈnɔj/ - „rănoi”! E vorba nu de infinitiv, ci de persoana întâi singular indicativ prezent: unë rrënoj („ună/un' rănoi” - ascultă >>aici<<) = eu nărui. „Nărui” se zice în albaneză „rănoi”: Ă e deja acolo! — În acest context, seria „normală” de slavisme care încep cu NĂ ar continua să joace un rol: metateza rănui>nărui ar fi tocmai o normalizare slavizantă.

Să nu fie doar nălucire că năruirea e chiar ruinarea? („Nălucirea” însăși este etimologic o ghicire norocoasă.)

Curată năruire de argumentație! Cât spirit critic! 🦾💀🔨🔨🔨

Fatalmente etimologiile construite în sânul comunității lingvistice balcanice se complică într-un joc de oglinzi și ecouri încât rădăcinile și mutațiile slave, latine și albaneze se amestecă uneori indecidabil. S-ar putea ca oricare ar fi adevărul (origine slavă sau latino-albaneză), celălalt element să fi contat în construirea formei românești!


r/limbaromana • • Oct 09 '26

Pluralul feminin

15 Upvotes

Substantivul "doctor" la genul feminin

Dna/Dra Doctor-->politicos, dar prea formal, mai mult forma de adresare. Doctorita-->folosit cel mai des, dar e forma infantilizata, lingvistic vorbind. Doctoreasa-->jignire, ironie. Doctora-->am auzit folosit de persoane mai in varsta, in sud. Voi ce parere aveti si ce varianta folositi?

Edit: Titlul este incorect, chiar nu e vorba de plural aici, ci despre cum se numeste femeia doctor


r/limbaromana • • Sep 30 '26

Etimologie „Relatinizarea” limbilor neolatine e un fenomen banal: cea a românei e doar mai recentă

15 Upvotes

De multe ori se pretinde în variate cercuri că limba română a fost nu doar recent ci și cumva artificial relatinizată prin împrumuturi din franceză și italiană, prin modernizări latinizante. E un gen de afirmație făcută la modul retoric și polemic, în comentarii online, uneori în cercuri prorusești, sau xenofob-panslaviste, sau mai local xenofobe, alteori în cercuri dacomane, în care se pretinde că româna se trage dintr-o limbă prelatină și că apropierea actuală de latină ar fi rezultatul acestei intervenții tardive și artificiale.

Dar chiar lăsând deoparte această lume semidoctă, plutește în mintea multora (sau în mintea noastră comunitară) această idee vagă cum că româna ar fi cumva excepțională în acest sens, prin comparație cu surorile ei occidentale.

Această idee este însă cumva o iluzie, sau e așa într-o mai mare măsură decât s-ar putea crede.

Vreau să spun că, chiar și în măsura în care este real, caracterul „excepțional” al relatinizării românei este doar unul istoric, politic, cronologic, iar NU lingvistic. Lăsând deoparte dovezile indiscutabile privind originea latină a vocabularului fundamental și a gramaticii românei, vreau să mă refer aici la

  • felul în care același fenomen de introducere cultă, „artificială” cumva, de cuvinte latine „noi” (cu forme clasice, deci... vechi!) peste cele „vechi” (de fapt moștenite, deci ...mai noi!), fenomen care duce la crearea de dubluri etimologice, de dublete (de forma părintesc-parental, asprime-asperitate, legiuire-legislație, județ-judecătorie, întrebare-interogare, mormânt-monument etc) există la fel de mult în toate limbile neolatine - și

  • la faptul că multe din cuvintele împrumutate în română din franceză sau italiană sînt la rându-le în chiar aceste limbi nu cuvinte moștenite din latină, ci împrumuturi culte din latină

Când româna împrumută „sentiment” din franceză pe la finele secolului 18 nu se „re-latinizează” mai mult decât o face franceza însăși când adoptă această formă de latină medievală în secolul 12! Româna nu e mai „artificial” relatinizată decât franceza în acest caz, mai ales că sentimentum nu este un cuvânt din latina clasică (și cu atât mai puțin unul din latina tardivă sau colocvială), ci este el însuși un „artificiu” cult, o invenție a scriitorilor de latină medievală.

Exemplele sînt numeroase în franceză:

Etimon latinFormă moștenită / popularăFormă cultă / savantă
directusdroitdirect
fragilisfrêlefragile
rigidusraiderigide
legalisloyallégal
integerentierintègre
maturusmûrmature
hospitalehôtelhôpital
fabricaforgefabrique
spatulaépaulespatule
claviculachevilleclavicule
ministeriummétierministère
liberarelivrerlibérer
navigarenagernaviguer
potiopoisonpotion
flagellumfléauflagelle
fusiofoisonfusion
modulusmoulemodule
ulularehurlerululer
ustensiliaoutilustensile
captivuschétifcaptif
strictusétroitstrict
securitassûretésécurité
sacramentumsermentsacrement
examenessaimexamen
auscultareécouterausculter
pensarepeserpenser
mobilemeublemobile
simularesemblersimuler
parabolaparoleparabole
recuperarerecouvrerrécupérer
communicarecommuniercommuniquer
cumularecomblercumuler
decimadîmedécime
pastorpâtrepasteur
territoriumterroirterritoire
redemptiorançonrédemption
operatioœuvreopération

E la fel în italiană:

Etimon latinFormă moștenităFormă cultă / latinism
directusdrittodiretto
fragilisfralefragile
solidussoldosolido
mediusmezzomedio
areaaiaarea
vitreusvetrovitreo
aureusoroaureo
angustiaangosciaangustia

(Nu mai pun linkuri: e ușor de corectat sau doar de verificat cu Wiktionary.)

E vorba de același fenomen pe care româna l-a cunoscut cu 600 de ani întârziere din motive... geografice.

E amuzant cum româna a luat „angoasă” din franceză, nu „angustia” din latină, cum a făcut italiana sau spaniola (unde cuvântul moștenit era angoja) sau din italiană (unde exista angoscia), dar că are „îngustime<îngust” direct din latinescul angustus pe care se bazează „angustia”. — Acest lucru s-ar vedea dacă am face o excepție etimologizantă și am scrie cu Ââ-inițial, „ângust”. La fel pentru „ânger”, că doar de-aia scriem de obicei cu Îî-inițial: ca să reflectăm prefixul latin IN>ÎN! Ceea ce ne poate da vag iluzia că „îngust” ar avea ceva de-a face cu gustul iar îngerul cu gerul! — Nu știu alții cum sînt, dar reforma din anii 90 (care altfel vrea să mi-l fure pe SÎNT!) mie mi-a deschis gustul etimologismului prin pÂine, cÂine, cÂnt, gust care ar cere o formă angelică pentru scrierea lui „înger” și una angoasantă pentru cea a lui „îngust”.

Repostez un comentariu relativ la „artificialitate”:

Ar fi poate semnificativ de luat în seamă, în contextul definirii termenului oricum vag de „artificialitate”, contrastul enorm între italiana (sau franceza) standard și varietatea lingvistică „franceză” sau „italiană” (concepte geografice în fond), pe de o parte, și raportul între româna standard și „graiurile” ei pe de alta. Cred că nouă ne e greu să ne imaginăm ce înseamnă o limbă care a devenit literară fiind precedată de secole de literatură latină, limba culturii antice și mai ales a Bibliei și a ritualului creștin, prin oameni care scriau și citeau latină și cu conștiința că latina este modelul de urmat, permanent, unic și absolut! — Ar trebui să ne imaginăm ceva de genul unei „școli ardelene” permanente - timp de peste 1000 de ani în Franța - 800-1900 grosso modo, 800 fiind anul restaurării carolingiene a studiilor clasice, iar pe la 1870 liceanul Arthur Rimbaud fiind premiat pentru poezii originale latinești! abia în 1880 reforma bacalaureatului a înlocuit compoziția latină cu compoziția franceză; în Italia fenomenul ăsta ar putea fi imaginat ca ceva neîntrerupt (pe lângă faptul că încă au concursuri naționale de compoziții în latină!). — Oamenii aceia au fost nu doar permanent conștienți de latinitatea limbilor lor și nu doar au avut permanent latina sub ochi, pe limbă și în cap, dar erau sensibili la faptul că limba lor, oricât de „națională” sau „literară”, era la bază o latină coruptă! Când ideea le-a venit — Dante cu „De vulgari eloquentia” în 1305, Du Bellay în 1549, „Défense et illustration de la langue française” — standardizarea acestor limbi era un fel o emancipare relativă de excesiva dominație a latinei.

Bibliografie (citită după ce am scris cele de mai sus😅):

ȘI mai elocvent, p. 145 și urm.:


r/limbaromana • • Dec 09 '22

Cuvinte românești împrumutate din țigănește

15 Upvotes

• rom = rom (țigan, populația indiană care a migrat în Europa acum câteva sute de ani)

• mișto = mișto (bine,frumos)

• nasol = nasul (rău)

• baros = baro (mare, ciocanu' respectiv e mare și de aceea i se spune ,,baros")

• barosan = baro (ambele au același înțeles, de ,,mare")

• bulangiu = Bulalo (poponar)

• a gini = janel/gianel (pe țigănește: A ști; pe românește: A ști, a vedea)

• dilit = dilo (nebun)

• gagic = gajo/gagio (probabil a fost ales fiindcă gagicu' nu face parte din neamu' fetei, la fel și pentru gagică)

• gagiu = gajo/gagio (non-țigan)

• pirandă = phiramni(soție țigancă/iubită țigancă)

• șucar = frumos

• a șucări = te kerel pes/les/la șucar (a înfrumuseța)

• a ciordi = ciorel (a fura)

• ciurar = șurari/ciurari (țigan care făcea cuțite)

• șuriu = șuri/ciuri (cuțit)

• cocalar = kokalari (țigan osar, printre cei mai săraci romi)

• a buli = del bule (a fute)

• a se pili = pel/piel (a bea)

• a hali = hal (a mânca)

• lovele = love (bani)

• baftă = baht (noroc)

• biștari = bișto ( monede care valorau cam 20 de lei)

• mardei = mardo(pe țigănește: bătut; pe românește: bani bătuți cu ciocanu')

• sandilău = san dilo(prost)

• a mangli = manghel(a cerși; a cere)

• manglitor = manglitori (cerșetor)

• bengos = bengalo(pe țigănește: drăcuit; pe românește: grozav, mișto)

• puriu = phuro (bătrân)

• călău = calo (negru, majoritatea călăilor erau țigani)

• horahai = horahai (musulman/turc)

• caștaliu = caștalo (rudar, lucrător de lemne; jumate țigan-jumate român)

• șoșoi = șoșoi (iepure; în tradițiile țigănești: iepure-diavol)


r/limbaromana • • 25d ago

Recunoaștere text poză veche

14 Upvotes

Salut, am o poză cu un text pe spate pe care încerc să-l descifrez. În mare l-am transcris, dar poate aveți și alte idei (merci!). Nu are o dată, dar poza e cândva din timpul sau imediat după al Doilea Război Mondial, însă textul putea fi scris și mai târziu.

Români din diferite colțuri ale Țării
deportați în Germania strânși într-un lagăr [???]
deportați într-un lagăr din orașul [???]
Au împărțit bucuriile și suferințele [luni de luni?]
până când au fost trimiși în Patrie și [???]
în diferite colțuri ale Țării.

Scris de deportatul [???] Vasile
funcț. C.F.R. stația [???]


r/limbaromana • • Sep 07 '26

Etimologie Etimologie: a uimi, a ului

Post image
14 Upvotes

Originea acestor cuvinte pare la prima vedere destul de nesigură, vagă, puțin convingătoare, ba e declarată uneori drept necunoscută.

A UIMI:

Pentru „uimi” se face trimitere la o origine slavă veche оуѧти, оуимѫ, оуимеши (ujęti, uimǫ, uimeši) “a fura, a răpi, a sustrage”). E vorba de aceeași rădăcină ca a verbului „a avea”, имати (imăti). Vezi Wiktionary și DLR-Solirom - https://dlr1.solirom.ro/ - "uimi" - p.28. Dexonline menționează Dicționarul enciclopedic ilustrat, Ioan-Aurel Candrea Editura Cartea Românească, 1926-1931 (accesibil online pe archive.org), „(SB.) [vsl. ujmą<ujęti „a lua, a răpi”; bg. uemamŭ „a paraliza, a înlemni”; comp. pentru înțeles fr. ravir, transporter, germ. hinreissen „a răpi; a uimi”]”.

Nu am putut găsi [inițial! - vezi „UPDATE”!] la ce se referă „bg. uemamŭ” („a înlemni”! - care s-ar dovedi revelator! - să fie acolo o eroare? - ce-i drept acest dicționar nu e chiar unul etimologic, ci doar... „enciclopedic”: voi încerca să întreb pe un sub bulgăresc!). Deja însă analogia cu franțuzescul ravir (ca și cu verbul german hinreissen) ne explică trecerea de la „a răpi” la „a răpi mințile” (aceeași idee la Șăineanu, ed. VI (1929); dacă ceva e „răpitor”, altceva e „răpit”, deci uimit, uluit, surprins. Surpriza este rezultatul unei „prinderi”: a surprinde e a prinde pe neașteptate. Avem deci nu doar ravir=„a răpi”, „a fermeca”, a ului, ci și prendre-suprendre = a prinde-surprinde.

Nu doar româna, franceza și germana au această logică, ci și latina. De la prehendo (> „a prinde”) latina are deprehendo, „a surprinde”. Formula „a lua prin surprindere” e în fond o re-explicitare a relației între „prindere” și „surprindere”.

Rădăcina lui „a răpi” (ravir din franceză) este răpĭō, răpŭī, raptum, de unde raptus, „rapt”=„atac” (ca de epilepsie), în logica din engleză to seize-seizure. „Răpirea” este frecvent un fenomen mental la Cicero: cogitatione rapiuntur a domo (De re publica, 2, 7), „imaginația îi răpește departe de casă” (Gaffiot); tot acolo: ipsæ res verba rapiunt ... les idées mêmes entraînent les mots (de fapt: faptele=lucrurile reale „răpesc” cuvintele: te lasă fără cuvinte, te... uluiesc/uimesc!) ; opinionibus vulgi rapimur in errorem..., les opinions de la foule nous emportent dans l'erreur (ne împing în eroare, ne răpesc mințile); rapinarum cupiditas te rapiebat =pofta de jaf (de „rapt”, cf. englezescul rape) te mâna („te răpea”).

În De Officiis, 2, aliqua iis ampla et honesta res obiecta est, totos ad se convertit et rapit - „Când li se înfățișează vreun lucru măreț și nobil, îi atrage cu totul spre sine și îi răpește.” – Adică... îi „uimește”!

În latina medievală raptus e des folosit cu sensul de „răpire”, „transport” al minții, în sensul de extaz, transă, ieșire din starea normală spre contemplație divină. Toma d'Aquino, despre Epistolele lui Pavel: Nam in primo raptus est in tertium caelum; in secundo vero in Paradisum Dei. („Căci în prima răpire el a fost răpit până la al treilea cer, iar în a doua în Paradisul lui Dumnezeu.”)

E la fel în română: „răpit la cer”. Corinteni 2, 12.2 - „a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer.”

Și în Biblia Cornilescu, Fapte, 22.17: după ce m-am întors la Ierusalim, pe cînd mă rugam în templu, am căzut într-o răpire sufletească. Biblia ortodoxă modernizează și numește răpirea asta chiar „extaz”: Și s-a întâmplat, când m-am întors la Ierusalim și mă rugam în templu, să fiu în extaz.

Franțuzescul transporter, transport a suferit aceeași evoluție semantică ca și ravir-ravi. Vezi CNRTL: Vive émotion, sentiment passionné. – Un sens învechit era însă aproape de acela de „atac” („rapt” mental, seizure): Congestion cérébrale; délire, égarement de l'esprit.

A ULUI:

În acest context nu e de mirare că și „a ului” e pus în legătură cu o rădăcină slavă cu un sens similar (a prinde, captura): https://dexonline.ro/definitie/ului/definitii

Trimiterea la rusă din DEX '09 (2009) e neavenită sau doar orientativă, cea semnificativă fiind la bulgărescul улавям (ulaviat, imperfect):

Синоними : грабвам, хващам, пипвам, сбарвам, докопвам, вземам, сграбчвам, стисвам, залавям, откривам, разкривам, намирам, долавям, забелязвам, приемам, ловя, стигам, заклещвам, настигам, заварвам, изненадвам

tradus cu google, eliminând dublurile:

Sinonime : a apuca, a prinde, a atinge, a apuca, a lua, a strânge , a captura, a descoperi, a dezvălui, a găsi, a percepe, a observa, a accepta, a întinde mâna, a bloca, a depăși, a găsi, a surprinde

Vezi și https://dlr1.solirom.ro/, „ului”, p. 72 (imagine in comentariu).

Împrumutul se poate să se fi făcut din bulgara veche, unde forma este ѹловити (uloviti) - „a prinde, a vâna, a captura, a pândi, a cuceri” — vezi imaginea de mai sus și cea de mai jos cu traducerile adăugate. Apare acolo sensul de a „prinde” sufletul: ѣко се ѹловішѩ дѫшѫ моѭ - iako se ulovișia dușu moiu - „ca și cum îmi prinde sufletul” - dar și de a „surprinde”: лаѭще его ѹловити нѣчто отъ ѹстъ его. да на нь вьꙁглаголѭтъ - laiuște iego uloviti neșto otu ustu iego, da na ni văzglagoliut - „pândindu-l ca să surprindă ceva din gura lui, ca să rostească împotriva lui” (să-l surprindă ca să-l poată acuza).

În vechea slavonă era ловити (loviti), de unde avem și „a lovi”, „lovit”.

***

UPDATE:

Argumentul despre evoluția semantică constantă de la a apuca/prinde la a uimi stă în picioare și continuă să opereze pentru a explica pe „a ului”, dar pentru „a uimi” am găsit o informație despre o posibilitate care mi se pare tentantă mai probabilă decât cea a evoluției din uimǫ, uimeši, “to fura, răpi”. Am postat pe r/Slavic (Is/was there a Bulgarian word that could be transcribed as "uemamŭ" in Latin alphabet, meaning "to paralyze, to stun"? - inițial pe r/LearnBulgarian) și am primit un răspuns despre cuvântul sârbo-croat omámiti. Acesta e parte dintr-o serie de cuvinte bazate pe mamiti („a momi” - care de acolo vine!) cu un sens foarte apropiat: izmámiti, namámiti, odmámiti, omámiti, primámiti, zamámiti. Dintre acestea unul singur are însă exact sensul lui „a uimi”, anume cel care seamănă formal cela mai mult: omámiti = ”to daze, stun” = a uimi, a stupefia! Coincidența mi se pare prea mare.

Un alt răspuns mă informează despre existența unui omámit în cehă! Asta înseamnă că trebuie să fi existat un *omamit deja în slava veche. Se poate ghici că cuvinte similare semantic și morfologic cu „omamit” trebuie să existe îm alte limbi slave moderne. Zis și făcut: slovena are așa ceva! De asemenea, slovaca și poloneza. Bulgara are și ea de fapt мамя. омая (omaia), омайвам (omaivam) „a fermeca, uimi”, care se apropie parcă fonetic și mai mult de „uimi”. (Să fi existat un vechi-bulgar „omaiviti”?)

Săpând internetul dau aici de forma slavonă veche bisericească omamiti - омaмити cѧ - stultum fieri - „a se prosti” (stupefia, uimi). Forma reconstruită proto-slavă este *obmamiti.

Privilegiez Am fost tentat să privilegiez prin urmare pentru „a uimi” o origine sud-slavă, dintr-un derivat al proto-slavului *mamiti (de unde avem și „a momi”), care a urmat modelul vechi-slavon omamiti - омaмити (a stupefia), омая (omaia), омайвам (omaivam), sârbo-croat omámiti=a uimi, stupefia, ceh omámit (și aici)=a stupefia, sloven omamiti, etc, din care e reconstituit proto-slavicul *obmamiti. — Asta până când am fost interpelat în comentariile de sub postarea mea de pe r/Slavic de căre u/LongLiveTheDiego care insistă că transformarea omamiti>uimi-uimit este foarte improbabilă, dacă nu imposibilă. Vezi aici, aici, și celelalte replici. Mai ales următoarea afirmație m-a impresionat:

Even if you dig into it, the Romanian stem is exactly what we'd expect in modern Slavic languages from *ujьm- (namely [ujm], see in Polish ujmę, Czech ujmout, Russian уйму), while *omam- > [ujm] is implausible, especially if you compare it to other Slavic borrowings in Romanian, there's literally no other word going through a similar evolution.

Dacă o transformare fonetică de acest fel poate fi considerată improbabilă pentru că e fără echivalent, discuția poate fi închisă, s-ar zice. Deocamdată înclin (iar) spre ipoteza originii din оуѧти, оуимѫ, оуимеши (ujęti, uimǫ, uimeši). Dar mă bate gândul să întreb pe r/etymology.


r/limbaromana • • Mar 26 '26

Originea cuvântului „gaură”

14 Upvotes

În replicile schimbate în discuția despre originea cuvântului „genune”, am menționat în trecere atât ipoteza latină cât și cea albaneză cu privire la originea grupului de cuvinte din care face parte „gaură” (găunos, zgău, găuace etc). Era acolo o ceartă legată de un argument dacoman, una care devia de la tema postării inițiale și în care am lansat ambele ipoteze pentru a relativiza credința oarbă în metoda dacomană (bazată pe „cercetările de indo-europenistică”, cum zice Vinereanu). Faptul că nu am tranșat între originea latină și cea albaneză poate să lase impresia că problema e indecidabilă, iar faptul că nu am tranșat în favoarea originii albaneze sau a conexiunii cu albaneza poate să lase impresia că am încercat astfel să nu dau apă la moară adversarului. Vreau să clarific aici cum stau de fapt lucrurile:

  • ele sunt destul de clare cu privire la originea cuvântului românesc „gaură”: ea este albaneză!

  • departe de a ajuta ipoteza dacomană, care vede în română urmașa aproape nediluată a limbii dacilor, toate aceste venerabile și vechi cuvinte balcanice (albaneze sau nu: fluture, brusture, măgură, brânză și celelalte) au ceva exotic și chiar ciudat, au ceva aparte; în ciuda familiarității lor, a „românismului”, „neaoșismului” și arhaismului lor, ele stau într-un contrast frapant cu restul vocabularului limbii române, fie el latin, slav, sau neologic; tipice și vechi, ele sunt în mod clar rămășițele unei alte lumi lingvistice!

Pare că am avea o rădăcină ”gău-gau” care stă la baza unei serii de cuvinte foarte apropiate semantic (zgău, gaură, găun/ă, găunos, găuace, găuază, găvan, văgăună). Unele sunt variante regionale, altele recompuneri ale elementelor de bază: pe modelul găun-găună, „găvan” produce „găvăună”, de unde „văgăună”. Piatra de poticnire decisivă, pentru ipoteza moștenirii din latină în română (cavum>găun), este relația cu „gaură” și existența cuvântului albanez gavër = gaură, scorbură, cavitate, inclusiv cea în corpul omenesc (cf. „zgău”=uter, gaură, cavitate), într-un organ, un dinte: „carie”; faptul decisiv e că în albaneză „gavër” (de unde rezultă, cu același sens, zgavër, zgaurrë și zgavërr, împreună cu variante ale dialectului Tosk, zgaure și zgaurë) nu e bazat pe o rădăcină autonomă paralelă cu „gau”, ci e un derivat din varr, vorr (groapă!), de unde varrezë=cimitir. Oricare ar fi originea acestui termen (V. Orel propune o origine latină din *orna < urna, deși există varrë=rană - cf. sensul de „cavitate într-un corp” al lui „gavër” - rom. zgău), dacă cuvântul „gavër” e bazat pe „varr”, el s-a format în albaneză, deci „gaură” e un împrumut vechi din albaneză.

Dacă avem nevoie de o verigă intermediară albanezo-română, ea ne este oferită de aromânescul gavrã.

De remarcat că în română nu avem o rădăcină autonomă, că ea nu e mai productivă decât în albaneză, că ea nu iese dintr-o arie semantică bine delimitată de la bun început, că variația u-v (găun-găvan) e prezentă în albaneză (zgavër, zgaurrë), ca și prefixul z, și că forma dominantă (cu v) s-a păstrat în aromână. Chiar mai sigur decât „fluture”, și cam la fel ca „vatră” (care e format în albaneză ca vatër > vatra din *ōtar), „gaură” e un împrumut albanez (foarte vechi).

(Că „fluture” provine din albaneză tocmai pentru că e foarte vechi e de asemenea foarte probabil: acolo există verbul fluturoj, cu mult mai multe sensuri decât românescul „a flutura” —a zbura, a alerga, a se grăbi, a împrăștia, răspândi, a fi fericit („pluti”, „a o lua ușor”, prendre à la légère), a fantasma, a arunca! —, și o serie de termeni care înseamnă „aripă” sau stau în această arie semantică: fletë, flatër, flegër, flugë. „Fluture” dă toate semnele că s-a născut în albaneză.)

Ca și „fluture”, „vatră”, „strugure” sau „măgură”, acesta cuvinte cât se poate de vechi și de neaoșe, prin caracteristicile lor principale, prin numărul lor redus, prin conexiunea cu albaneza și (poate) cu restul substratului pre-roman (traco-dacic), se diferențiază de corpul lexical dominant latin și slav, și mai ales de structura gramaticală latină și apoi românească. Sunt tipic românești și prețioase din toate punctele de vedere, cu cât sunt mai rare, mai... stinghere..., mai „exotice”, într-un fel! Exact în măsura în care sunt specifice limbii române, ele sunt un caz special și o urmă vagă; sunt rămășițe firave și marginale ale unui trecut lingvistic greu de reconstruit când nu ne vine în ajutor limba albaneză.

Doar în mod forțat ne putem imagina că aceste cuvinte „albaneze” nu ne vin din limba albaneză, ci sunt toate paralele „de substrat” (dacice), care doar dovedesc înrudirea albanezei cu limba dacilor.. E chiar o nebunie pentru „vatră” (unde amprenta de fabricație e clar albaneză: acea proteză/prefix „v”) și e fantasmagoric pentru „fluture” (care în albaneză e însoțit de o întreagă familie). Doar grupul gaură-găun pare a fi mai mare, dar impresia e trecătoare, dacă punem lucrurile în context. Că „genune” și „hău” pot fi înrudite cu grecescul „haos” nu lărgește familia lui „găun” mai mult decât o face englezescul „flutter” pentru „fluture” și „a flutura”! Că există o rădăcină PIE dedusă chiar pe baza unor cuvinte de acest fel (și altfel necunoscută) nu înseamnă că etimologia cuvintelor românești se poate lipsi de verigile intermediare latine, slave și chiar albaneze în favoarea unor „ecouri” PIE!

— Doar ignoranța crasă în privința limbilor neolatine și slave, dar mai ales în privința latinei, poate deschide calea fantasmelor dacomane. (Sunt tot mai convins că psihopatia nu e suficientă!)


r/limbaromana • • Jan 14 '26

Etimologie De unde vine „bălan”?

Thumbnail
gallery
13 Upvotes

Prima sursă este Procopius History of the Wars, Books V. and VI.

Înțelegeți de ce ar veni din albaneză și nu ar putea fi doar cognat cu balë? Mă confuzează puțin traiectoria sigură PIE -> albaneză în oglindă cu traiectoria de împrumut din ceva slavic/albanez -> română.

Nu reușesc să înțeleg din ce considerente ipoteza de a fi cognați este improbabilă (presupun asta pentru că nu este menționată).


r/limbaromana • • Oct 09 '26

👋 Bun venit la r/limbaromana!

12 Upvotes

r/limbaromana este o comunitate dedicată împărtășirii cunoașterii și întrebărilor legate de limba română, de istoria limbii și de literatura românească.

Această comunitate poate fi înțeleasă ca un loc al „vulgarizării” binevoitoare a cunoașterii științifice, filozofice și poetico-literare a limbii române, cunoaștere care să ducă la întrebări pline de sens și la răspunsuri în urma cărora cel ce răspunde să descopere ce nu știa.


r/limbaromana • • Mar 23 '26

Vechimea și originea cuvântului «da»

Thumbnail dexonline.ro
12 Upvotes